În materie de executare silită se prevede că dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare.
Art. 906 C. procedură civilă, menţionat mai sus, a fost criticat pe motiv de neconstituţionalitate.
În motivarea excepţei de neconstituţionalitate s-a susţinut că lipsa unei căi de atac împotriva încheierilor pronunţate de instanţa de executare în cazurile prevăzute de alin. (2) şi (3) ale art. 906 din Codul de procedură civilă încalcă accesul liber la justiţie şi reprezintă o restrângere a exerciţiului acestui drept, care nu respectă condiţia de proporţionalitate prevăzută de art. 53 alin. (2) din Constituţie. Se mai arată că dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă devin aplicabile, ca fundament al unei cereri de chemare în judecată întemeiate pe acest text de lege, doar în situaţia pronunţării unei încheieri fundamentate pe dispoziţiile art. 906 alin. (1) – (3) din Codul de procedură civilă.
Curtea Constituţională a reţinut că finalitatea unei asemenea soluţii legislative constă în determinarea debitorului rău – platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii ca exigenţă imperativă a executării silite. Aşa fiind, ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac.
Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este deci în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi deci la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces.
Prin urmare, Curtea a constatat că prevederile criticate din Codul de procedură civilă sunt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale privind dreptul la apărare, precum şi cu reglementările internaţionale cuprinse în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul persoanei la un proces echitabil.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost astfel respinsă prin Decizia nr. 326/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 770/2018.