Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă indicarea instanţei căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul, obiectul, valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, precum şi semnătura.

Conform legislaţiei, art. 150 C. procedură civilă, la fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces. De asemenea se prevede că atunci când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele se depun în copie certificată, însoţite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat. În cazul în care nu există un traducător autorizat pentru limba în care sunt redactate înscrisurile în cauză, se pot folosi traducerile realizate de persoane de încredere cunoscătoare ale respectivei limbi, în condiţiile legii speciale.

Potrivit ştirilor juridice, aceste dispoziţii au fost considerate că discriminează iar în acest sens a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că în cauza dedusă judecăţii de fond instanţa a constatat că reclamantul nu a depus traducerea înscrisurilor anexate cererii introductive, iar, în temeiul art. 150 alin. (4) din Codul de procedură civilă, i-a pus în vedere ca, în măsura în care doreşte să se prevaleze de înscrisurile ataşate acţiunii, să depună traducerea legalizată a acestora, efectuată de un traducător autorizat. Or, în condiţiile în care România a ratificat Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, prin Legea nr. 33/1995, în Constituţia României au fost incluse o serie de prevederi privind drepturile cetăţenilor români care aparţin minorităţilor naţionale, printre care şi dispoziţiile art. 128 alin. (4). Dat fiind că, atât traducerile executate de un traducător autorizat, cât şi legalizarea unor traduceri costă bani, autorul excepţiei de neconstituţionalitate arată că, dacă se conformează prevederilor art. 150 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că prevederile acestuia lipsesc de conţinut reglementarea constituţională invocată.

Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 150 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care prevăd obligaţia părţilor aflate într-un proces civil de a depune înscrisurile redactate într-o limbă străină în copie certificată, însoţite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat, respectă atât norma constituţională referitoare la dreptul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, consacrată de art. 128 din Legea fundamentală, cât şi principiul constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, care impune statului obligaţia de a reglementa un cadru legal apt să permită aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor aflate în situaţii juridice similare, fără privilegii sau discriminări. Astfel, dispoziţiile legale criticate asigură un tratament juridic egal tuturor cetăţenilor români, indiferent de naţionalitate, instituind în sarcina părţilor obligaţia procesuală de a traduce, prin traducător autorizat, toate înscrisurile redactate într-o limbă străină.

Prin urmare, excepţia a fost respinsă prin Decizia nr. 636/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 41/2017.

Concluzionăm că toate aceste norme procedurale, interpretate şi aplicate coroborat, sunt menite să garanteze dreptul la apărare al părţilor, contradictorialitatea procesului civil, pronunţarea unor hotărâri temeinice şi judicioase, precum şi efectivitatea controlului judiciar exercitat de către instanţele superioare.