Autorizarea, organizarea, atribuirea gestiunii şi controlul efectuării serviciilor de transport în regim de taxi sau de transport în regim de închiriere este reglementată de Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere.

Potrivit art. 18 lit. b) din legea menţionată mai sus se susţine că în raport cu localitatea de autorizare, transportatorul autorizat poate executa transportul în regim de taxi ocazional, între localitatea de autorizare şi alte localităţi sau puncte de interes, numai la cererea expresă a clientului, cu acordul taximetristului, având obligaţia revenirii în localitatea de autorizare după executarea cursei. 

Aşa cum era de aşteptat, potrivit ştirilor juridice, limitarea ariilor de desfăşurare a activităţii a constituit motiv al unei excepţii de necconstituţionalitate.

Concret, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece încalcă dreptul la muncă şi libertatea alegerii locului de muncă, prin limitarea ariei de desfăşurare a activităţii de taximetrie doar la localitatea de autorizare. Astfel, taximetristul, după efectuarea unei curse în altă localitate decât cea de autorizare, nu poate transporta un alt client din respectiva localitate către cea de autorizare.

Se mai susţine că prevederile legale criticate încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece transportatorii în regim taxi sunt discriminaţi în raport cu cei care efectuează transport în comun, de vreme ce transportul în regim de taxi reprezintă un serviciu comunitar de utilitate publică, asemeni transportului în comun.

Curtea Constituţională a reţinut că susţinerea autoarei excepţiei referitoare la încălcarea dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituţie este neîntemeiată, deoarece transportul în regim de taxi sau transportul în regim de închiriere se poate executa numai de transportatori autorizaţi, iar autorizaţia de transport se eliberează de către autoritatea de autorizare din cadrul primăriei localităţii sau primăriei municipiului Bucureşti de pe raza administrativ – teritorială în care transportatorul îşi are sediul sau domiciliul, după caz, pe durată nedeterminată, pe baza unei documentaţii.

Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu restrâng dreptul fundamental la muncă, întrucât libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu înseamnă că orice persoană, oricând şi în orice condiţii, poate exercita profesia sau meseria pe care o doreşte. Alegerea profesiei şi a meseriei presupune, înainte de toate, pregătirea şi calificarea corespunzătoare în vederea exercitării acestora, iar această libertate este condiţionată de îndeplinirea unor criterii legale justificate de specificul profesiei, meseriei ori al locului de muncă.

Mai mult în ceea ce priveşte comparaţia cu transportul public se observă că susţinerea existenţei unei discriminări între transportatorii în regim de taxi şi cei care efectuează transport în comun nu îşi găseşte temei, având în vedere că activităţile de transport respective au regim juridic diferit, se exercită în condiţii distincte, cu mijloace de transport diferite, în raport cu specificul fiecăreia. Astfel, transportul public local de călători reprezintă un serviciu de utilitate publică, menit să asigure satisfacerea nevoilor esenţiale de utilitate şi interes public general cu caracter social ale colectivităţilor locale.

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută, aceasta a fost respinsă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 230/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 478/2017.