Hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. În ceea ce priveşte conţinutul expunerii, aceasta trebuie să cuprindă printre altele şi arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.

Potrivit ştirilor juridice, s-a susţinut că instanţa are obligaţia de a motiva în fapt şi în drept hotărârea pronunţată atât sub aspectul laturii penale cât şi sub aspectul laturii civile.

Care sunt opiniile în acest sens?

În acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreţionar în realizarea justiţiei, dând părţilor din proces posibilitatea să şi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, iar instanţelor de control judiciar elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc. A motiva înseamnă a demonstra, a pune în evidenţă datele concrete care, folosite ca premise, duc la formularea unei concluzii logice. Simpla afirmare a unei concluzii fără indicarea unei date concrete, fără a arăta în ce mod a fost stabilită acea dată sau referirea explicită ori implicită la actele cauzei în general nu înseamnă a motiva.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că motivarea unei hotărâri constituie una dintre componentele dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale îi atribuie „instanţei” obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor.

Tot astfel, potrivit art. 31 din Avizul nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti s-a reţinut că pentru a fi de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justiţiabil şi de societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile şi al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fiind executabilă. Justiţiabilul va avea atunci convingerea că a fost examinată cauza sa şi că a fost soluţionată corect şi societatea va percepe hotărârea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială.

Caz practic

Curtea a constatat că prima instanţă nu a motivat soluţia pronunţată, ci s-a rezumat la a reproduce ad litteram conţinutul rechizitoriului, fără a prezenta niciun considerent din care să rezulte modul în care a apreciat că se impune adoptată soluţia pronunţată în cauză.

Copierea rechizitoriului a condus la reţinerea de către instanţă a unor situaţii de fapt care nu au corespondent în activităţile judiciare derulate nemijlocit în cursul judecăţii cum ar fi audierea sau vizionarea de DVD-uri şi citirea notelor întocmite de organe abilitate astfel cum rezultă din considerentele hotărârii.

Astfel, hotărârea primei instanţe nu conţine nici un element de raţionament juridic apt să conducă la concluzia examinării efective în fapt şi în drept a cauzei.

Toate aceste elemente sunt de natură a indica lipsa unei judecăţi efective a cauzei, care nu poate fi suplinită de către instanţa de apel întrucât ar conduce la lipsirea inculpaţilor de un grad de jurisdicţie.

Curtea a apreciat că această situaţie creează o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil care nu poate fi compensată prin analiza instanţei de control judiciar.

DE REŢINUT!

Instanţa are obligaţia de a motiva în fapt şi în drept hotărârea pronunţată atât sub aspectul laturii penale cât şi sub aspectul laturii civile.