România este din ce în ce mai des condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recent, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 65/2017, Hotărârea în cauza Stepanian împotriva României.

Situaţia de fapt

Reclamanţii s-au născut în 1942 şi, respectiv, 1990 şi locuiesc în Bucureşti. În 1994, S.N., născut în 1968, a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Acesta primea tratament şi era internat periodic la Spitalul de Psihiatrie pentru Bolnavi Cronici. Reclamanta, care îi era mamă şi curator, îl vizita în mod frecvent la spital şi se interesa cu privire la starea sa la medicul curant, care era şi director al spitalului.

În seara zilei de 14 februarie 2010, S.N. a refuzat tratamentul prescris şi a împins mâna asistentei care-i oferea tratamentul. Directoarea spitalului a decis că tratamentul trebuia administrat şi i-a prescris o injecţie cu clorpromazină. Asistenta medicală a solicitat ajutorul a doi colegi pentru a putea administra tratamentul lui S.N.
Conform reclamanţilor, trei angajaţi ai spitalului l-au imobilizat pe S.N. de o balustradă şi i-au aplicat numeroase lovituri de pumn la cap, la ochiul stâng şi la urechea dreaptă. Asistenta medicală i-a injectat tratamentul şi l-a închis într-o cameră izolată, cunoscută în limba română sub numele de “izolator”, timp de 12 ore, fără monitorizare. În acest interval nu i-a fost acordat niciun tratament medical pentru rănile suferite. S.N. nu a primit decât apă; trebuia să-şi facă nevoile într-o găleată adusă în camera în care se afla, cameră care nu era dotată cu toaletă.

La 11 martie 2011, S.N. a fost internat la Spitalul Sf. Ştefan cu diagnosticul de pneumonie. Două zile mai târziu, la 13 martie 2011, acesta a decedat la spital în urma unui stop cardiac.
La 24 aprilie 2013, la solicitarea Guvernului, o comisie de la Spitalul Sf. Ştefan, din care făcea parte medicul care îl tratase pe S.N., a stabilit că nu exista nicio legătură între incidentul din 2010 şi decesul pacientului.

Cum s-a motivat cererea?

Reclamanţii susţin că S.N. a suferit din partea angajaţilor statului, în perioada internării sale în spitalul de psihiatrie, tratamente pe care le califică drept acte de tortură. În plus, aceştia sunt de părere că ancheta desfăşurată în speţă de către autorităţi nu a fost efectivă. Aceştia invocă art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Care este decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului?

Curtea reaminteşte că, pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esenţă; ea depinde de ansamblul de circumstanţe specifice cauzei, de exemplu durata tratamentului sau efectele sale fizice ori psihologice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. În cazul în care o persoană este privată de libertate, folosirea forţei fizice împotriva sa atunci când nu se dovedeşte necesară din cauza comportamentului său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3.

Potrivit ştirilor juridice, analizând situaţia de fapt a speţei, Curtea observă că, în timpul anchetei penale deschise ca urmare a plângerii depuse de reclamantă, parchetul a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, cu motivarea că loviturile aplicate lui S.N. nu au fost îndreptate către organe vitale, iar inculpaţii nu au avut intenţia de a-l ucide. Această decizie a fost confirmată prin hotărârea definitivă a judecătoriei.

Nici parchetul, nici instanţa în cauză nu au examinat dacă utilizarea forţei fusese strict necesară şi dacă aceasta fusese proporţională cu gravitatea situaţiei. Aceştia nici nu au încercat să coroboreze declaraţiile contradictorii ale celor trei persoane răspunzătoare în cele două proceduri iniţiate împotriva acestora.

Curtea nu pierde din vedere faptul că nu a fost efectuată nicio anchetă cu privire la necesitatea şi oportunitatea de a-l plasa pe S.N. în izolare după incidente.

Ţinând seama de elementele menţionate anterior, Curtea apreciază că autorităţile nu au efectuat o anchetă efectivă. În consecinţă, constată că a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenţie.

În consecinţă a hotărât că atât sub aspect material cât şi procedural art. 3 din Convenţie a fost încălcat şi obligă statul român să plătescă o despăgubire de 18.000 euro reclamanţilor.