În procesul penal există posibilitatea desemnării altei instanţe pentru judecarea cauzei. Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere instanţei să desemneze o altă instanţă decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

Potrivit ştirilor juridice şi legislaţiei competenţa îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul în care cauza este de competenţa curţii de apel iar în cazul în care cauza e de competenţa tribunalului sau judecătoriei competentă este curtea de apel. Cererea se va soluţiona în camera de consiliu.

Dispoziţiile menţionate mai sus sunt prevăzute în art. 76 C. de procedură penală, dispoziţii care nu au scăpat de critici privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale.

Ce se consideră a fi neconstituţional?

Procedura de desemnare a altei instanţe pentru judecarea cauzei în primă instanţă se realizează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar pe baza susţinerilor procurorului astfel se încalcă principiul egalităţii de arme între acuzare şi apărare, întrucât nu se justifică crearea ab initio pentru procuror a unei poziţii privilegiate în cadrul procedurilor care să plaseze părţile într-un net dezavantaj. În condiţiile în care legea nu prevede obligativitatea citării părţilor şi posibilitatea participării acestora la soluţionarea procedurii în condiţii de contradictorialitate, se produce o perturbare serioasă la nivelul tuturor garanţiilor dreptului la un proces echitabil, atât de necesare unui proces penal în lumina exigenţelor europene şi constituţionale.

Ce a decis Curtea Constituţională?

Instituţia desemnării altei instanţe, ca şi cea a declinării de competenţă, nu are caracterul unei judecăţi – pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei -, ci al unui incident în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar.

Ţinând seama de natura instituţiei nu se poate reţine că textul de lege este de natură să încalce sau să restrângă dreptul la apărare şi la un proces echitabil. Atât inculpatul, cât şi celelalte părţi îşi pot exercita drepturile procesuale în faţa instanţei competente astfel desemnate, precum şi dreptul de a ataca prin mijloacele prevăzute de lege hotărârea prin care se va soluţiona cauza, prin aceasta înţelegându-se chiar posibilitatea de a formula o cerere de strămutare, în concluzie nu are loc o nedreptitate. Faptul că numai procurorul are calitatea de subiect de sesizare a instanţei supreme competente să hotărască asupra desemnării altei instanţe în cazul emiterii actului de inculpare îşi găseşte justificarea în rolul constituţional al acestuia, aşa cum este prevăzut de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia “În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, sens în care organul de urmărire penală este obligat să aibă un rol activ pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea unei juste soluţionări a cauzei, prin aceasta înţelegându-se şi înlăturarea temeiurilor care pot constitui motiv de strămutare.

Din aceste considerente, a respins ca neîntemeiată excepţia pin Decizia nr. 380/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 527/2016.

Concluzii

Raţiunea acestei instituţii o constituie evitarea sesizării unei instanţe cu privire la care se va formula o cerere de strămutare, astfel se prevede posibilitatea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să desemneze, înainte de sesizarea instanţei în privinţa căreia va constata că există motive de strămutare, o altă instanţă egală în grad cu aceasta în vederea judecării cauzei penale. Se urmăreşte respectarea în cadrul procesului penal a dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, având caracter dirimant cu privire la tergiversarea cauzei prin strămutarea ei ulterioară în cazul întocmirii rechizitoriului.