Cadrul juridic şi instituţional unitar, obiectivele, competenţele, atribuţiile şi instrumentele specifice necesare înfiinţării, organizării, gestionării, finanţării, exploatării, monitorizării şi controlului furnizării sau prestării reglementate a serviciilor comunitare de utilităţi publice este stabilit prin Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006.
Până să fie modificată această lege prin Legea nr. 225/2016 se prevedea, în art. 5, că operatorii furnizori sau prestatori de servicii de utilităţi publice, indiferent de modul de organizare, de forma de proprietate, natura capitalului sau ţara de origine, au dreptul de servitute legală asupra sistemelor de utilităţi publice destinate realizării serviciilor.
Potrivit ştirilor juridice, aceste prevederi de mai sus au format obiectul unei excepţii de neconsituţionalitate, criticându-se dreptul de servirtute.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate aduc atingere dreptului de proprietate privată. Prin instituirea unui drept de servitute legală se anulează dreptul de proprietate al autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate.
Curtea Constituţională reţine că în argumentarea criticii de neconstituţionalitate, autoarele excepţiei pleacă de la o premisă greşită constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului lor de proprietate privată, făcându-se abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora “conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, ca şi de acelea ale art. 136 alin. (5) din Legea fundamentală care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private “în condiţiile legii organice”. Potrivit acestor dispoziţii constituţionale, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind anumite limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
Curtea constată că prin reglementarea criticată legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale. Chiar dacă prin instituirea dreptului de servitute titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, reglementarea legală în sine nu relevă nicio contradicţie cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie. Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, el putând fi supus anumitor limitări, însă acestea, indiferent de natura lor, nu trebuie să se confunde cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate.
În concluzie, această excepţie a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 609/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 54/2017.