Vorbeam săptămânile trecute (vezi Insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale ) despre cum imposibilul a devenit posibil, iar acum, şi unităţile administrativ-teritoriale pot intra în mult-temuta insolvenţă. Iată că nu au întârziat să apară şi normele metodologice de aplicare ale dispoziţiilor OUG 46/2013 – criza financiară şi insolvenţa unităţilor – Ordinul 821/2247/2013 – deci, putem da drumul cererilor de intrare în insolvenţă, dacă suntem creditori. Despre aceasta şi nu numai, vă invit să discutăm în cele ce urmează.

 

Sunt creditor al unităţii administrativ-teritoriale. Ce am de făcut?

Am văzut că actul normativ face diferenţa între două stări nefaste în care se poate afla patrimoniul unei unităţi administrativ-teritoriale: cea de criză financiară şi cea de insolvenţă. Pe lângă condiţiile detaliate de lege cu privire la prima dintre ele (există datorii neachitate de mai mult de 90 de zile, care depăşesc 15% din bugetul general, sau creanţe salariale cu aceeaşi vechime), cel mai important lucru este că situaţia de criză financiară nu poate fi declarată şi din iniţiativa creditorilor, aşa cum se poate la insolvenţă.

Numai ordonatorul principal de credite o poate face, şi, odată iniţiată procedura, unitatea administrativ-teritorială va avea de respectat un plan de redresare, timp de maxim 180 de zile. Creditorul, deci, nu poate avea nicio iniţiativă pentru instaurarea situaţiei de criză financiară, chiar dacă ar avea o creanţă ce depăşeşte acel 15%.

Situaţia  este alta în cazul în care dumneavoastră, creditor, îndepliniţi condiţiile pentru a depune o cerere de intrare în insolvenţă. Problema este, însă, pragul, ce este foarte descurajator, de minim 50% din bugetul general al unităţii administrativ-teritoriale. Însă, această valoare poate fi cumulată de un grup de creditori, ale căror creanţe depăşesc împreună pragul de 50%.

Să presupunem că societatea dumneavoastră de construcţii are o creanţă neachitată de mai bine de 120 de zile  faţă de unitatea administrativ-teritorială. Sediul nou al Primăriei, pe care dumneavoastră l-aţi construit, e gata, obligaţiile dumneavoastră sunt îndeplinite, dar nu şi ale unităţii administrativ-teritoriale care, pe lângă faptul că a depăşit termenul contractual de plată a sumelor de bani ce vi le datorează, a ajuns şi la prolifica întârziere de 120 de zile. Creanţa dumneavoastră nu depăşeşte 50 % din bugetul total, e normal, e destul de greu să se întâmple asta. Dar, cumulată cu o altă datorie nerespectată faţă de societatea ce s-a ocupat cu pavarea străzilor, şi cu încă o alta care renovat parcul şi cu, bineînţeles, una faţă de o instituţie bancară, ajungeţi la peste 50%.

În această situaţie, toţi creditorii trebuie să depună o cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă la judecătorul sindic din cadrul Tribunalului din respectiva unitate administrativ-teritorială. Însă, şi dacă aceste cereri sunt individuale – fiecare creditor depune o cerere, deşi nu are o creanţă care să depăşească pragul – ele vor fi conexate de instanţă şi, dacă împreună îndeplinesc condiţia valorică, procedura insolvenţei va fi deschisă. Concluzia? Dacă aveţi o creanţă substanţială, dar nu suficientă, încercaţi să identificaţi şi alţi creditori, sau, pur şi simplu, introduceţi cererea.

Ce se întâmplă după deschiderea procedurii? Normele metodologice ne ghidează:

• În termen de 30 de zile de la cerere, ordonatorul principal de credite – primarul sau preşedintele Consiliului Judeţean – va depune la dosar situaţia economică a unităţii administrativ-teritoriale şi concluzia Consiliulul Local/Judeţean de încadrare/neîncadrare în starea de insolvenţă;
• În termen de 5 zile de la declararea insolvenţei, starea de insolvenţă  va fi înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Judeţene, într-un registru local al situaţiilor de insolvenţă ale unităţilor-administrativ-teritoriale, care va ţine evidenţa tuturor unităţilor ce au intrat şi au ieşit din insolvenţă – acest registru va putea fi consultat pe pagina de internet a Ministerului Finanţelor Publice.
• odată cu deschiderea procedurii de insolvenţă, judecătorul sindic numeşte administratorul judiciar, cu un rol similar al celui  din procedura de drept comun.

 

Şi astfel de precizări cronologice ar putea continua, însă ce este de esenţă pentru creditori? Modul şi măsura în care îşi pot recupera creanţele, bineînţeles.

 

 Insolvenţa – în avantajul unităţii administrativ-teritoriale sau al creditorilor?

Motivul pentru care insolvenţa de drept comun este atât de înspăimântătoare este faptul că vine gândită, în principal, în favoarea creditorilor; scopul este, în primul rând, acoperirea măcar parţială a creanţelor, şi numai dacă se poate, redresarea persoanei juridice. Situaţia este, însă, diferită, în acest caz; cum unitatea administrativ-teritorială nu ar putea să intre în faliment, nu există o ameninţare a radierii, a dispariţiei.

Să vedem care ar fi alte avantaje de partea unităţii administrativ-teritoriale; s-ar putea, de fapt, să fim suprinşi să găsim mai multe avantaje decât dezavantaje:

• din momentul deschiderii procedurii, sunt suspendate de drept executările silite ale tuturor creditorilor, nu numai ale celor ce au depus cererea de deschidere a procedurii;
• se suspendă de drept şi curgerea dobânzilor şi a penalităţilor aferente creanţelor – un extrem de mare avantaj, dacă îl cântărim puţin – după ce creditorii şi-au înregistrat creanţele, nu mai pot depune niciun fel de cerere ulterioară care să privească dobânzile ce, în mod normal, ar fi curs la creanţele lor;
• planul de redresare poate să includă reeşalonări ale datoriilor, sau renunţări parţiale ale creditorilor – cum ar fi putut, în mod normal, orice creditor să ceară asemenea măsuri de creanţă şi să le obţină în bloc, de la mai mulţi creditori?

Să vedem, acum, cu ce avantaje s-ar alege creditorii din deschiderea procedurii insolvenţei:

• chiar dacă numai un grup de creditori a luat iniţiativa, după deschiderea procedurii insolvenţei, toţi creditorii deţinători de creanţe nelitigioase se pot înregistra în Tabelul creditorilor, pentru a deveni parte a Adunării Creditorilor şi pentru a putea cere drepturi de pe urma procedurii. Dar, atenţie, creanţa va fi înregistrată doar pentru cât se declară la înregistrare, nimic mai mult, iar adăugirile ulterioare consolidării tabelului nu sunt luate în seamă! Creditorul trebuie să calculeze exact cât poate să ceară (sumă plus eventuale dobânzi până la deschidere) şi să ceară efectiv; chiar dacă, în evidenţele contabile, el ar figura cu mai mult, se va da doar cât a cerut!

• “Se va da” este impropriu spus; în majoritatea cazurilor, de pe urma unei proceduri de insolvenţă, creditorii nu se aleg cu întreaga creanţă satisfăcută; vor fi nevoiţi să  convină la un plan de redresare, ce include un calendar de plăţi şi chiar iertări de datorie. Însă, probabil, fără insolvenţă, creditorul ar fi primit mult mai puţin înapoi şi mult mai târziu;

• Intrarea în insolvenţă semnifică renunţarea la beneficiul creditorului de a-şi putea executa silit la modul individual debitorul. El este de acord să ia parte la ceea ce este o procedură de executare silită comună, concursuală, a tuturor creditorilor faţă de debitor, aspect ce se resimte mult mai puţin în acest caz particular, unde nu se poate intra în faliment. Totuşi, planul de redresare poate prevedea şi lichidarea de bunuri din proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale.

 

Concluzii?

Nu putem să nu ne întrebăm cum va fi viaţa noastră, a cetăţenilor, într-o eventuală insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale? Nu prea diferită de cea de până acum. Instituţiile publice îşi vor continua activitatea în mod normal. Este posibil ca, până la ieşirea din insolvenţă, să se impună contribuţii mai substanţiale. Sunt foarte probabile disponibilizările din sistemul public. Aşadar, nicio diferenţă faţă de viaţa noastră de câţiva ani încoace.

Cât de pus în practică va fi acest nou instrument de criză – inducerea stării de insolvenţă a însăşi unităţii administrativ-teritoriale – vom vedea  în cele ce urmează. Deşi practicienii în insolvenţă îl privesc, momentan, mai mult ca pe o situaţie teoretică, să nu tragem încă nicio concluzie pripită!