Cunoaşteţi clasica vorbă “când plopul o face pere, iar răchita micşunele”, pe care o folosim când vrem să spunem că ceva este imposibil să se întâmple. Din punct de vedere juridic, am ajuns la un asemenea punct, în care ceva ce contrazice serioase principii de drept să fie posibil. Şi ce ne-a adus în această situaţie? Bineînţeles, vinovatul de serviciu, capul tuturor răutăţilor, criza economică. Este vorba de OUG 46/2013, ce reglementează insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale.

 

Despre insolvenţă în general

 

E un cuvânt greu şi întunecat acesta, care înspăimântă orice persoană, fizică sau juridică. Este capătul de linie, situaţia în care ajungi la momentul în care “ai dat de fundul sacului”, când banii s-au terminat. Aşa este perceput, cel puţin.

Realitatea juridică este că insolvenţa este starea patrimoniului unei persoane, în care aceasta nu dispune de lichidităţi, astfel încât să îşi achite datoriile scadente. Persoana nu este insolvabilă, adică are bunuri în patrimoniu ce ar putea fi vândute pentru a obţine bani, însă conturile sale sunt goale. Odată intrat în procedura de insolvenţă, un debitor poate fie să iasă din ea redresat (se elaborează un plan de redresare, după care el îşi plăteşte datoriile), fie poate…să nu mai iasă, dacă planul dă greş: se intră în faliment, se lichidează toate bunurile din patrimoniu şi se radiază persoana din Registrul Comerţului (sau altul în care este înregistrată, de exemplu, cel Agricol).

O (fostă) regulă fundamentală de drept este că statul nu poate ajunge niciodată în stare de insolvenţă. Aceasta deoarece el va avea întotdeauna contribuţii de colectat, bani de încasat, etc. Frumoasă şi liniştitoare era această regulă, după care lumea prefera să contracteze cu statul, deoarece el sigur va avea banii necesari ca să îşi onoreze obligaţiile! Ei, de acum înainte, s-a dus cu acest lux!

 

Starea de criză financiară, scenariul preferabil

 

Desigur, este imposibil să se aplice întreaga procedură a insolvenţei în cazul unităţilor administrativ-teritoriale; acestea nu pot falimenta, nu pot să îşi înceteze existenţa. Să vedem cum a adoptat OUG 46/2013 procedura într-o situaţie atât de sensibilă.

Ordonanţa de urgentă reglementează, practic, ce este de făcut dacă unitatea administrativ-teritorială se află fie în situaţie de criză financiară, fie de insolvenţă. Să vedem ce se întâmplă în cazul fiecăreia.

 Starea de criză financiară va fi cea în care unitatea administrativ-teritorială, din lipsă acută de disponibilităţi băneşti, nu îşi poate achita obligaţiile de plată certe, lichide şi exigibile. Criza financiară va fi prezumată când:

• nu s-au achitat astfel de obligaţii mai vechi de 90 de zile, care depăşesc 15% din bugetul general al unităţii administrativ-teritoriale (cu excepţia celor aflate în litigiu comercial) ;
• când nu s-au achitat drepturile salariale ale persoanelor ce lucrează în instituţiile locale sau judeţene pe o perioadă mai mare de 90 de zile.

 

Aceasta înseamnă că, în termen de 5 zile lucrătoare de la momentul constatării stării de criză financiară, ordonatorul principal de credite (adică primarul sau, după caz, preşedintele Consiliului Judeţean) convoacă autoritatea deliberativă – Consiliul Local sau cel Judeţean – pentru ca acesta să adopte hotărârea de declarare a stării de criză financiară. În termen de 5 zile de la hotărârea ce declară criza financiară, se va convoca ( de către prefect) Comitetul pentru situaţii de criză financiară, format din primar sau preşedintele Consiliului Judeţean, un reprezentant al Consiliului, un reprezentant al Finanţelor judeţene şi alte persoane de interes.

 

Comitetul va elabora planul de redresare, în 30 de zile de la convocare. Planul va cuprinde măsuri pentru îmbunătăţirea managementului financiar, pentru încasare de venituri, reducere cheltuieli şi plată creanţe. Planul va fi obligatoriu pentru unitatea administrativ-teritorială aflată în stare de criză. Pe toată perioada pe care se desfăşoară planul, nu se vor putea contracta alte datorii, nu se vor putea face noi angajări, înfiinţa noi servicii, nu se vor putea face sponsorizări, contracta împrumuturi, nimic ce să augmenteze starea de criză financiară.

 

Această perioadă se poate întinde pe maxim 180 de zile. După această perioadă de timp, este posibil ca:

• fie obiectivele din planul de redresare să se fi îndeplinit – datoriile să fie plătite cel puţin parţial – caz în care se  va reveni la normal;
• fie situaţia să nu se fi ameliorat, caz în care se va intra în insolvenţă.

Aceste dispoziţii legale sunt inspirate din procedura concordatului preventiv, reglementată de Legea 381/2009, care este o procedură preventivă, de pre-insolvenţă, aplicabilă persoanelor juridice.

 

 

Cum va funcţiona procedura insolvenţei în cazul unităţilor administrativ-teritoriale

 

Când se va instaura starea de insolvenţă? În aceleaşi situaţii ca şi starea de criză financiară, doar că termenul nu este de 90 de zile, ci de 120 de zile – deci când nici datoriile, nici salariile nu au fost plătite în 120 de zile. De această dată, datoriile certe, lichide şi exigibile vor trebui să depăşească 50% din bugetul general al unităţii administrativ-teritoriale.

Intrarea în insolvenţă se va putea cere atât de unitatea administrativ-teritorială în sine, prin intermediul primarului sau preşedintelui Consiliului Judeţean, cât şi de creditori. Competent să deschidă procedura insolvenţei va fi judecătorul sindic din cadrul Tribunalului din respectiva unitate administrativ-teritorială.

Odată deschisă procedura de insolvenţă, judecătorul sindic va numi un administrator judiciar. Acesta poate propune suspendarea atribuţiilor de ordonator de credite ale primarului sau preşedintelui Consiliului Judeţean, care vor urma să fie preluate de el. Aşadar, administratorul judiciar fie va supraveghea activitatea financiară a primarului sau a Preşedintelui Consiliul Judeţean, la rândul său, fiind supravegheat de judecătorul sindic, fie va exercita el însuşi această activitate.

Creditorii unităţii administrativ-teritoriale vor trebui să îşi declare creanţele, după ce au fost notificaţi de către administrator cu privire la aceasta şi cu privire la termenul de declarare. Această declaraţie este foarte importantă, deoarece numai creditorii care îşi declară creanţele vor putea să participe la procedura de insolvenţă, pentru a-şi vedea creanţele onorate. De asemenea, creanţele vor putea fi onorate numai în limita sumei declarate şi înscrise în tabelul creditorilor şi atât, nimic mai mult!

Creditorii ale căror creanţe au fost admise în tabelul definitiv al creditorilor (există şi unul preliminar, cu o perioadă de contestare) vor forma Adunarea Generală a Creditorilor. Adunarea îşi va alege reprezentanţii, ce vor forma Comitetul Creditorilor.

Administratorul, împreună cu ordonatorul principal de credite, vor elabora un plan de redresare, similar cu cel din etapa crizei financiare. Însă, acesta va cuprinde un program de plăţi, negociat cu Adunarea Creditorilor – creditorii pot să îşi dea acordul cu privire la eşalonări de plată, chiar iertări de datorie, modificări de dobânzi sau penalităţi de creanţă, prelungire de scadenţe, etc. Din procedura de insolvenţă (nu numai în acest caz, ci şi în cel de drept comun), creditorii nu vor ieşi neapărat cu întreaga creanţă plătită, ci, de multe ori, cu o parte din ea; oricum, în lipsa instaurării insolvenţei, ei nu s-ar fi ales, probabil, cu nimic.

Planul de redresare necesită votul majorităţii Adunării Creditorilor, reprezentând cel puţin 2/3 din valoarea creanţelor.  De asemenea, planul va avea nevoie de avizul judecătorului sindic. Din momentul în care planul este aprobat, unitatea administrativ-teritorială se va organiza după cum este prevăzut în plan – acesta poate să prevadă şi reduceri de personal, dintre lucrătorii din instituţiile locale/judeţene.

Pentru onorarea datoriilor, se poate recurge şi la lichidare de bunuri, însă numai a celor care se află în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale – acestea sunt altele decât cele proprietate publică (adică cea dedicată uzului sau interesului public: de la străzi la clădiri în care se află instituţii publice).

Planul se poate întinde pe maxim 3 ani. În momentul în care nu se mai îndeplinesc condiţiile stării de insolvenţă, judecătorul sindic va dispune ieşirea din procedura din insolvenţă. Dacă mai sunt creanţe de plătit, ele vor fi incluse în planul de redresare din caz de criză financiară; deci, este posibilă întoarcerea la starea de criză financiară.

Dacă administratorul judiciar descoperă, în cercetările sale, persoane vinovate de ajungerea în starea de insolvenţă, acesta poate cere judecătorului sindic ca acestea să suporte din patrimoniul lor partea din datorii pentru care sunt responsabili. Astfel de persoane vinovate ar fi cele implicate în administrarea activităţii unităţii administrativ-teritoriale, care au:

• folosit bani publici în scopuri persoanle;
• au comis falsuri contabile sau au declarat dispărute documente contabile;
• au decis, din interes personal, continuarea unei activităţi care a dus la insolvenţă, etc.

Pe lângă răspunderea patrimonială, aceste persoane pot fi, de asemenea, supuse răspunderii penale şi disciplinare.

 

Concluzii

 

După toate aceste detalii greoaie, nu putem trage decât o singură concluzie: suntem afundaţi destul de tare în criză, dacă astfel de măsuri au ajuns să fie luate. De asemenea, ne putem aştepta la un val de astfel de proceduri, la nivel naţional. Probabil că aceste noi prevederi vor funcţiona ca instalarea camerelor de filmat la bacalaureat: ne vor face să vedem situaţia reală, de data aceasta, din punctul de vedere al banilor publici, la nivel naţional.