Se întâmplă în fiecare zi. Ori de câte ori avem nevoie de o reţetă sau de o consultaţie la medic, ori de un act eliberat de autorităţile locale. Se ridică mereu problema “atenţiei”. “Oare nu ar trebui să las ceva?” Ca lucrurile să meargă mai repede, sau, doar aşa, de dragul siguranţei? Şi aşa, plătim sau oferim bani sau bunuri pentru lucruri ce ni se cuvin, şi pentru care respectivii funcţionari sunt deja plătţi.
Sau, să o luăm invers, din celălalt punct de vedere. Ştefan este proaspăt funcţionar în cadrul unui serviciu local ce are competenţa de a elibera acte. Salariul său, cel de debutant, este, bineînţeles, modest, dar nu îl deranjează prea tare: ştie că, în câţiva ani, aceasta va deveni acceptabil. Însă, de fiecare dată când are de eliberat un act, când trebuie, deci, să facă ceea ce este plătit să facă, persoanele cu care intră în contact insistă să îi ofere “atenţii”. Sume de bani, mai mult sau mai puţin modeste, oferite cu scopul, uneori de a grăbi procedurile, sau, pur şi simplu, pentru că “aşa se dă”.
Dacă Ştefan a refuzat categoric la început, totuşi, la insistenţele persoanelor, a început să nu se mai simtă inconfortabil când primeşte, ba chiar, în scurt timp, a ajuns să creadă că “atenţiile” i se cuvin.
Darea şi luarea de mită creează un cerc vicios, de care fiecăreia dintre părţi îi este ulterior greu să se desprindă. În continuare, vom face o scurtă incursiune cu privire la dispoziţiile Codului Penal în ceea ce priveşte infracţiunile de corupţie.
Definiţii
Potrivit art. 254 Cod Penal, luarea de mită este fapta funcţionarului care, direct sau indirect:
- Pretinde bani sau alte foloase ce nu i se cuvin,
- Primeşte cele menţionate mai sus,
- Acceptă o astfel de promisiune sau nu o refuză,
în scopul de a îndeplini o îndatorire de serviciu, de a nu o îndeplini sau de a îndeplini un act contrar acestor îndatoriri.
Fapta-pereche, darea de mită (art. 255) este reprezintă promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, în scopurile enumerate mai sus, din cazul infracţiunii de luare de mită.
Aşadar, de dragul unui obicei de a oferi “atenţii” pentru că “aşa se face” sau “ca să fim siguri”, comitem, atât cei ce oferim, cât şi cel care primeşte, fiecare câte o infracţiune ce se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani (darea de mită), respectiv de la 3 la 12 ani (luarea de mită).
Ce e de observat este că nu doar remiterea materială de bunuri constituie infracţiune: dacă domnul X, cel ce necesită un act pe care al nostru funcţionar Ştefan are competenţa de a-l elibera, pur şi simplu îi promite acestuia din urmă o anumită sumă de bani, iar Ştefan acceptă promisiunea, sau, pur şi simplu, nu o refuză, se îndeplinesc condiţiile celor două infracţiuni.
Ce înseamnă a comite o infracţiune şi care sunt consecinţele? Pe lângă cele evidente – riscul de a executa o pedeapsă privativă de libertate? Să presupunem că, în urma cercetărilor penale, procurorul ajunge la concluzia că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (conform art 18 indice 1 Cod Penal) – suma de bani oferită a fost foarte mică, actul ce urma a fi îndeplinit, de redusă importanţă – dispune scoaterea de sub urmărire penală, şi aplică o amendă cu caracter administrativ.
Simplul fapt de a fi fost subiect al unei cercetări penale poate fi extrem de dăunător pentru reputaţia oricui, şi poate afecta foarte mult viaţa profesională a celor în cauză (mai ales în cazul luării de mită). Ceea ce ridică din nou întrebarea: merită riscul?
Dar dacă Ştefan nu ar pretinde nimic pentru a-şi îndeplini atribuţiile, şi nici nu ar exista o iniţiativă de a-i oferi din partea domnului X, însă acesta din urmă, după ce Ştefan a eliberat actul cu pricina, deci după ce şi-a îndeplinit atribuţia, vine şi îi oferă bani sau alte foloase, drept răsplată? Este aceasta o infracţiune? Conform articolului 256, da, este, şi poartă denumirea de primire de foloase necuvenite, ce constituie fapta funcţionarului de a primi, direct sau indirect , bani sau alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia. Fapta se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Şi, dacă tot am iniţiat această “paradă a relelor”, să ne mai imaginăm încă o situaţie. Domnul X are nevoie de o autorizaţie de construcţie şi, într-o discuţie amicală cu Ştefan, se plânge acestuia de faptul că aceasta întârzie, sau că, probabil, nu o va obţine, deoarece proiectul său de contrucţie nu îndeplineşte anumite criterii tehnice. Nu este în competenţa lui Ştefan să elibereze această adeverinţă, nu are legătură cu serviciul său, dar este în competenţa unui coleg de serviciu. Iar Ştefan, care este prieten cu acest coleg de serviciu, îi promite domnului X că “va pune o vorbă bună” pentru obţinerea autorizaţiei, dacă domnul X va fi “atent” faţă de el, Ştefan, cu ceva.
Prea puţin contează dacă domnul X este de acord sau nu cu propunerea, sau dacă influenţa pe care Ştefan pretinde că o are faţă de coleg este reală, şi dacă a avut loc acea intervenţie sau nu. S-a comis deja infracţiunea de trafic de influenţă, pe care o găsim la art. 257 Cod Penal, şi care se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani. De asemenea, potrivit articolului 6 al Legii 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corpuţie, şi fapta “cumpărătorului” de influenţă, cel ce promite sau oferă bani sau alte foloase pentru ca cineva să se folosească de influenţa pe care o care asupra unui funcţionar public, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
Ce se întâmplă cu banii/ bunurile implicate?
Conform articolelor menţionate, banii, valorile şi orice alte bunuri care au făcut obiectul acestor infracţiuni sunt confiscate. În cazul în care nu sunt găsite, autorul infracţiunii va fi obligat să plătească echivalentul acestora în bani.
În cazul dării de mită, banii sau alte foloase vor fi confiscate, chiar dacă, oferite fiind, nu au fost acceptate (chiar dacă Ştefan a refuzat să le ia), deoarece fapta celui ce oferă mita s-a consumat în acel moment, fiind prea puţin importantă atitudinea funcţionarului.
Bineînţeles, nu se vor confisca banii sau valorile pe care funcţionarul le-a pretins, dar pe care cealaltă parte a refuzat să le ofere, şi nici cele pe care mituitorul, pur şi simplu, le-a promis.
În cazul dării de mită şi a “cumpărării” de influenţă există o clauză de nepedesire care funcţionează în favoarea făptuitorului: acesta nu este pedepsit dacă denunţă autorităţii fapta sa înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat (informat) cu privire la aceasta. În acest caz, banii sau alte foloase ce au fost remise funcţionarului vor fi restituite acestuia, nefiind confiscate.
Concluzii
Date fiind toate aceste aspecte, poate ar trebui să ne gândim de două ori , în momentul în care suntem puşi în situaţia de a da sau a primi “atenţii”; astfel de obiceiuri ar putea duce la consecinţe extrem de neplăcute.
De asemenea, unul din elementele după care se măsoară credibilitatea unui stat sau ale instituţiilor sale este frecvenţa faptelor de corupţie, care, după cum cu toţii ştim, în cazul nostru, este extrem de ridicată. Când constatăm acest lucru, şi când ne deranjează, sau poate, în anumite situaţii, ne ruşinează, să nu ne minţim spunându-ne că nu e şi responsabilitatea noastră. Pentru că este, a noastră, a tuturor, şi, de aceea, datorăm toleranţă zero cu privire la acest tip de fapte.