Cetăţenia română. Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă!


dansul-popular-romanesc

Cu ani în urmă, Steffen D. era un prosper cetăţean al Kongeriget Danmark, mai pe româneşte al regatului Danemarcei. Avea o fermă de 50 de ha unde locuia permanent şi pe al cărei pământ roditor îl muncea, folosind ultimele tehnologii, fiind ajutat de doar câţiva angajaţi.

Bunicul danezului, plecat de ani lungi într-o lume mai bună, fusese basarabean. După ce trăise urmările foametei din ’46 şi teroarea deportării în Siberia, evadase în Occident, unde o luase de la zero. Părinţii lui Steffen, ambii născuţi pe pământ danez, erau oameni distanţi, cam egoişti dar întreprinzători.

Bătrânul, care-l şi crescuse, era un sentimental iremediabil şi purta întotdeauna cu el o traistă de cântece, legende şi întâmplări de demult. De la el învăţase şi graiul românesc. Familia lui Steffen era destul de bogată iar când le-a spus că nu-l pasionează nimic altceva decât legumicultura, i-au făcut cadou… ferma.

De-o vreme, cam de când pierise bunicul său, Steffen simţea că-i lipseşte ceva. Că nu-şi mai găseşte locul printre oamenii aceia prea disciplinaţi, prea rigizi, prea… nordici. Şi mai avea ceva pe suflet! Deşi orăşelul avea mii de locuitori, Steffen nu găsise nici o fată aşa cum ar fi vrut. Se refugia în muncă, de dimineaţă până seara. Profiturile se adunau iar el le reinvestea. Treceau zilele. Şi prin nebăgare de seamă se transforma într-un flăcău tomnatic, cum ar fi zis ţăranii noştri.

 

Chemarea gliei

Numai că, într-o zi, paznicul îl anunţă că un individ tot “insistă să vorbească cu stăpânul fermei”. Bănuia pentru ce. Pentru o angajare ca zilier. Indică să i se spună politicos că, momentan, n-avea nevoie de încă un lucrător. Să mai încerce peste vreo lună, când începe recoltarea ridichilor, că va avea nevoie de un om la sortare!

Dar străinul nu plecă, zăbovind pe la porţi. Aşa că, uluit de încăpăţânarea lui neobrăzată, îl pofti înăuntru. Purtarea şi accentul străinului îi păreau cunoscute vag. Parcă mai auzise pe undeva felul acela de a vorbi, deşi oaspetele folosea o engleză stâlcită. Fu surprins să afle că era din România, dintr-un sat numit Bolintin Deal.

Găsindu-şi greu cuvintele româneşti, îl suprinse pe flăcăul cel oacheş întrebându-l de nume. Fane îl chema! Interesant individul ăsta. Cam bădăran, flecar, dar iute-n gândire. Ca să vadă dacă-i destoinic şi cinstit, îi încredinţă câteva corvezi minore. Treceau zilele şi veneticul făcea treabă bună.

Câteodată, Steffen îl invita pe la birou. Îşi mai exersa româna, dar mai mult asculta, căci Fane avea un deosebit dar al povestitului. La cântat şi recitat versuri deocheate era neîntrecut. O ţinea ore-ntregi. Cele mai multe poveşti erau despre peripeţiile prin care trecuse Fane, care toată viaţa lui fusese un rătăcitor.

Străbătuse toată România. Ba fusese şi prin Basarabia, unde nu s-a bucurat prea mult de ospitalitatea tradiţională, că intrase în conflict cu nişte găgăuzi, prin Orhei. După ce muncise în Polonia, sângele de nomad îl făcuse să ajungă, cam anevoie, până Region Syddanmark, unde auzise că “trăieşti ca-n sânu’ lui Avraam”.

Steffen îi cerea mereu să-i spună despre România. Întreba iar şi iar cum sunt pădurile şi munţii, cum sunt oamenii, care-s obiceiurile la cutare sărbătoare. Şi apoi îl punea să cânte. Iar vocea lucrătorului împletea iar şi iar folclorul românesc cu ritmurile Orientului. Treceau săptămânile şi Steffen visa tot timpul cu ochii deschişi.

Într-o bună zi îi zise: “Fănică, hai să-mi arăţi România!” Imigrantul se nărăvise la trai uşor, muncă pe sponci (fiindcă totul se făcea mecanizat) şi câştig bun. Dar tot ce avea acum, patronului i se datora. Aşa că nici nu crâcni.

După două zile aterizau pe aeroportul “Henri Coandă”. Au urmat 3 luni de drumeţii. Fane tânjea după distracţiile de weekend din Copenhaga. Dar Steffen venise-n România ca să se regăsească pe sine!

Cu toate lipsurile de infrastuctură, i se părea un tărâm exotic, cum nu credea că s-ar mai afla prin Europa. Şi a mai găsit ceva! Adică pe cineva. Într-un sat pierdut prin Carpaţii de Curbură a cunoscut-o pe Mara, în a cărei privire a aflat ceea ce n-a putut vedea vreodată-n ochii urmaşelor vikingilor. Nu putea zice decât:

−Măi Fane, eu rămân aici!

Ochii rotunzi ai lui Fane se holbară şi mai tare. Îngăimă:

−Dacă aşa vrei matale, şăfule… Da’ ferma?

−O vând şi mă mut aici! Vreau să fiu român. Vreau şi cetăţenie. Aici e de mine!

Fane clătină din cap, compătimitor. Apoi dădu din umeri:

−Mă întorc, şăfule. Acolo-i de mine!

 

Verificări şi comunicări – mai rapide!

Recent, în Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, au intervenit modificări la articolele 16 şi 19, operate prin mijlocirea Legii 44/2013 (publicată în “Monitorul Oficial” nr. 148/2013).

Cererea de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se aprobă prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, în temeiul propunerii Comisiei pentru cetăţenie. Preşedintele acestei comisii dispune prin rezoluţie solicitarea de relaţii de la orice autorităţi competente, cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b) şi e) din Legea cetăţeniei. Aceste condiţii privesc:

– comportarea loială faţă de statul român precum şi absenţa oricăror acţiuni personale orientate contra ordinii de drept sau a securităţii naţionale. Trebuie ştiut dacă, nu cumva, candidatul la titlul de cetăţean român n-a participat la asemenea acţiuni, în trecut.

– buna reputaţie şi comportare, precum şi absenţa vreunei condamnări pentru fapte capabile a-l face nedemn să fie cetăţean al statului nostru, indiferent că au fost comise în România sau în afara sa.

Îndeplinirea acestor condiţii urmează, conform modificării aduse prin Legea 44/2013, să fie comunicate Comisiei într-un termen care nu trebuie să depăşească 60 de zile. Numai într-o situaţie excepţională, termenul necesar Comisiei pentru a verifica îndeplinirea criteriilor de acordare sau de redobândire a cetăţeniei romane va fi extins. Dar nici atunci nu va fi mai lung de 5 luni, pornind de la momentul înregistrării solicitării.

 

Calea până la visul împlinit!

Steffen a devenit Ştefan! A vândut ferma iar pe Fane l-a recomandat altui patron. Acolo, angajarea se face numaidecât dar se poate desface tot la fel, funcţionând aşa numitul sistem flexicurity (flex-securitate). Uluit peste măsură de birocraţia românească, Steffen a reuşit să-şi deschidă o firmă. Mare diferenţă faţă de Danemarca, unde aceeaşi formalitate îţi ia doar câteva ore!

Cu obţinerea cetăţeniei lucrurile iarăşi n-au mers prea repede. Au trecut ani. La depunerea cererii i s-au cerut o puzderie de acte. Practic, până să dobândească statutul dorit, a reuşit să-şi întemeieze o fermă de 30 de hectare, undeva, pe cursul Siretului. S-a cununat. Mara i-a dăruit şi doi urmaşi, o feţiţă şi-un băieţel.

Regatul Danemarcei nu admitea dubla cetăţenie. Dar Steffen nu regreta pierderea iminentă a cetăţeniei daneze. În suflet era demult valah. Poate dintotdeauna!

Pentru acordarea cetăţeniei a anexat la dosar tot ce era nevoie (cereri, cazier, adeverinţe, acte de stare civilă, declaraţii, dovada de deţinere a locuinţei, dovada deţinerii mijloacelor de subzistenţă). După câteva luni a fost programat la interviu, să se verifice dacă ştie suficient de bine limba română (scris, citit), dacă are cunoştinţe despre cultura şi civilizaţia românească dar şi dacă ştie prevederile Constituţiei României ori imnul naţional. Se gândea amuzat la Fane. “Oare ce-o fi făcând acum? Ar fi făcut el faţă testului ăstuia?”

Interviul l-a trecut cu brio. Acum aştepta cu nerăbdare să i se comunice ordinul de acordare a cetăţeniei, emis de către preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Lucru care s-a şi întâmplat. Şi dacă ar fi fost declarat respins, nu s-ar fi lăsat prea uşor. Ar fi utilizat imediat, în termenul de 15 zile de la emitere, posibilitatea de a ataca ordinul de respingere la secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti. Până-n pânzele albe ar fi mers. Un lucru ştia: aici era ţara lui!

Mai avea de făcut ceva. Depunerea jurământului de credinţă. Apoi urma să i se elibereze certificatul de cetăţenie. Emoţionat, venise mai devreme cu o oră la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie. Se simţea ca înainte de un examen. Avea să devină român!

La intrarea în instituţie se lovi de un individ obez, îmbrăcat la patru ace. Se priviră în ochi:

−Fane, tu eşti?

−Eu, şăfule!

−Îţi merge bine, se vede…

−Ca-n paradis! Curg banii gârlă. Nevastă-mea e din Århus.  Cinci copii avem!

−Cu ce te mai ocupi?

Bărbatul zâmbi misterios:

−Şăfule, important e să te adaptezi, oriunde ai fi!

−Bine, dar pe aici ce vânt te aduce?

−Renunţ la cetăţenia română. Curând voi fi danez cu patalama!

−Bine măi, mergi pe drumul tău!

−Şi matale, şăfule!

 

Bun venit printre noi, române!

Atunci când Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie constată că sunt îndeplinite condiţiile acordării cetăţeniei române, va emite ordinul de acordare sau, respectiv, de redobândire a cetăţeniei române. Conform modificărilor aduse de Legea 44/2013, acest lucru se va efectua într-un termen ce nu va depăşi 3 zile! Ordinul (de acordare/redobândire a cetăţeniei române) se comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Şi pentru aceasta termenul este tot de 3 zile, cu începere de la data emiterii ordinului.

Noutatea este adusă tocmai de către aceste termene, graţie cărora se reduc posibilităţile de tergiversare a acordării cetăţeniei române!

O bună parte dintre noii noştri compatrioţi se dovedesc a fi cetăţeni mai buni decât mulţi români neaoşi, care-şi arată îndelung camuflata micime sufletească deîndată ce ajung să umble «pe cai mari» sau capătă putere. Încă o dovadă că nu rasa ori originea etnică te fac un român de nădejde. Ci idealurile, virtuţile şi credinţa!

Credeţi că sunt puţini cei care vor să devină români? Deloc! La ultima ceremonie de depunere a jurământului de credinţă faţă de România au fost nu mai puţin de 222 de oameni, care au rostit cuvintele: «Jur să fiu devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile României!»