Împăcarea constituie înțelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă și suspect/inculpat cu scopul de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii și de a renunța la punerea în mișcare a acțiunii penale sau la continuarea procesului penal. 

Instituția împăcării este prevăzută de art. 159 din Codul penal, articol final al Titlului VII referitor la cauzele care înlătură răspunderea penală.

În măsura în care intervine împăcarea, reprezentând un act bilateral caracterizat prin existența unui acord de voințe, este înlăturată răspunderea penală în privința anumitor infracțiuni și, în egală măsură, se stinge și acțiunea civilă.

Codul penal anterior prevedea instituția împăcării, sub denumirea „Împăcarea părților”, cu diferențe notabile. Sfera de aplicare era una mult mai extinsă, iar momentul procesual până la care putea să intervină era diferit.

Codul penal actual a reconsiderat substanțial particularitățile împăcării, reglementând noi condiții de incidență și introducând dispoziții exprese în materia persoanei juridice.

Condiții

Așadar, conform art. 159, alin (1), „împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu și numai dacă legea o prevede în mod expres”.  Din acest articol, extragem două condiții pentru a atrage incidența instituției împăcării.

Prima dintre ele se referă la punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu. Punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu are loc ori de câte ori legea nu impune cerința plângerii prealabile și, cumulativ, organele de urmărire penală nu au fost sesizate prin plângere sau denunț.

A doua condiție abordează necesitatea ca instituția împăcării să fie prevăzută expres. Pentru verificarea acestei condiții, trebuie analizată partea specială a dreptului penal, concentrată în partea a II-a a Codului penal. În măsura în care în conținutul infracțiunii se face referire la împăcare, aceasta este permisă. Lipsa vreunei referiri exclude incidența instituției.

Ergo, instituţia împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni:

• furt – art. 228 din Codul penal;
• furt calificat – art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal;
• furt în scop de folosinţă – art. 230 din Codul penal – în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal;
• însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor – art. 243 din Codul penal;
• înşelăciunea – art. 244 din Codul penal;
• înşelăciunea privind asigurările – art. 245 din Codul penal.

De asemenea, Codul penal reglementează în mod specific incidența împăcării și în cazul art. 199, alin (2) referitor la violența în familie. Astfel, în situația în care infracțiunile de loviri sau alte violențe și vătămare corporală din culpă sunt săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate să fie pusă în mișcare și din oficiu. Îndeplinindu-se ambele condiții anterior menționate, observăm că împăcarea poate să intervină și pentru aceste cazuri specifice.

Așadar, opțiunea împăcării este deschisă părților și participanților procesuali numai în măsura în care vorbim despre situații de punere în mișcare a acțiunii penale din oficiu, spre deosebire de reglementarea anterioară când, nefăcându-se distincție, putea interveni și în cazul infracțiunilor urmărite la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Termen

Dacă potrivit Codului penal anterior, împăcarea putea interveni în orice moment, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, cum se întâmplă actualmente în cazul retragerii plângerii prealabile, art. 159, alin (3), teza a II-a din Codul penal actual prevede că momentul procesual până la care este permisă este citirea actului de sesizare a instanței, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni pe parcursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și, cel mai târziu, în fața instanței de fond, până la citirea actului de sesizare.

Actul de sesizare a instanței în procesul penal este, potrivit art. 264 din Codul de procedură penală, rechizitoriul prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Citirea actului de sesizare se identifică, ca moment procesual, cu termenul de judecată la care procedura este legal îndeplinită (procedura de citare, asigurarea apărării în cauzele cu asistență juridică obligatorie. etc), putând fi primul termen sau alt termen de judecată, în funcție de context.

Restrângerea termenului în care poate interveni împăcarea este justificată, potrivit știrilor juridice, prin finalitatea urmărită – limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a acestui drept. De altfel, prin decizia 1.470/2011 a Curții Constituționale, s-a stabilit că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale este menită să asigure ordinea de drept, „indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire”.

Titulari ai prerogativei împăcării

Împăcarea poate interveni exclusiv între persoanele între care s-a generat conflictul de sorginte penală și asupra cărora se reflectă consecințele penale sau civile ale acestuia. Vorbim despre suspect și persoană vătămată, în urmărirea penală, respectiv inculpat și persoană vătămată/parte civilă în camera preliminară, respectiv faza de judecată. De aceea s-a și optat pentru redenumirea infracțiunii, odată cu reglementarea sa în Codul penal actual, pentru a include și suspectul, respectiv persoana vătămată, care nu sunt părți în procesul penal, ci participanți.

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face doar prin reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate restrânsă se pot împăca numai cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

Cu privire la prevederile speciale în cazul persoanei juridice, legiuitorul stabilește că împăcarea se va realiza de către reprezentantul său legal sau convențional sau de persoana special desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice ce au participat la comiterea aceleiași fapte.

Dacă suspectul sau inculpat este reprezentantul persoanei juridice, iar persoană vătămată sau parte civilă este persoana juridică, împăcarea produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.

Împăcarea se dovedește a fi o instituție extrem de utilă, în forma în care este reglementată în prezent, reprezentând compromisul perfect între voința părților și a legiuitorului, în raport de ocrotirea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.