Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, dacă judecătoria îşi declină competenţa de soluţionare a unei cauze în favoarea tribunalului, tribunalul în favoarea curţii de apel, iar curtea de apel în favoarea judecătoriei, nu există un caz de întrerupere a cursului justiţiei, întrucât curtea de apel a desemnat instanţa competentă prin hotărârea de declinare.
În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, Sentinţa penală din 6 octombrie 2016 a Tribunalului Provincial 5 din Barcelona nu este recunoscută, potrivit legii, pe teritoriul României, astfel încât aceasta nu poate produce niciun efect juridic în dreptul intern, nici în privinţa stabilirii competenţei materiale a instanţelor. Mai mult, aceasta nu se execută şi nu este executabilă la acest moment pe teritoriul României. Cum singura hotărâre ce se execută în cauză este Sentinţa penală nr. 65 din 30 ianuarie 2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 1601 din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, rezultă că orice cerere în materia executării hotărârii penale formulată de petentul A. este de competenţa judecătoriei.
(Încheierea nr. 434 din 24 iulie 2018 pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflictul de competenţă)