Divulgatorul vă așteaptă. Pătrundeți vă rog într-o lume pe atât de tehnică pe cât este și obscură și să analizăm cum statele se întrec să-și însușească săracul client, care până la urmă nu are nicio vină … în afară de faptul că nu își plimbă avocatul în permanență după el pentru sfaturi juridice. Dar serios acum … în vâltoarea mondializării, în mijlocul libertății de circulație, de mișcare a capitalelor etc., ne-am aștepta ca soluțiile să fie simple. Ei bine, nu – să vedem de ce:

Un dialog nefericit cu birocrația

Într-o dimineață cu ceață pesimist de engleză la o bancă din Franța, urmează o povestire adevărată:

“Bună ziua. Am nevoie să-mi deschid un cont pentru că vreau să-mi închiriez o locuință și îmi cer garanție.”

“Desigur, avem nevoie de un act de identitate, etc. etc. și de ultima factură de la gaze”.

“Nu pot să vă dau o factură de la gaze. Poate nu m-am exprimat corect. Vreau cont ca să pot locui în țara dumneavoastră, deci nu am încă facturi!”

“Da? Atunci, dați-mi o factură de electricitate.”

Sfârșit, am ilustrat problema. De la Uniunea Europeană și drepturi fundamentale este o distanță nesfârșită până la angajatul unei bănci. Aceeași distanță o regăsim din nefericire între afirmarea unei idei și punerea ei în practică. Bariere lingvistice, lipsa de experiență, neînțelegerea mecanismelor, complexitatea … toate conduc către:

Un drept care se află în dificultate.

Relația dintre bănci, finanțe, oricare alți demoni ai economiei și dreptul este una de atracție reciprocă. Unde-s bani apare și puterea, însă chestiunea este una de ordinul paradoxului: puterea subjugă banii sau invers? Noi, oameni obișnuiți ne încredem în statul de drept, așadar ne îndreptăm ochiul critic asupra a ce zice legea. Păi nu prea zice. Lasă că mai avem jurisprudența și doctrina.

“Un cont”, dacă am fi realiști, este un tabel unde ni se arată simultan creditul și datoriile unei persoane. Cunoscut și sub numele de “depozit”, această specie unică se deschide printr-o convenție de cont (da, acel lung document pe care nu apucă nimeni să-l citească), convenție care se înfățișează conform experților regnului sub trei forme.

1) Contract de depozit: ca și cum ne-am duce la un prieten și i-am încredința un bun, așa încredințăm și băncilor niște bani cu obligația de restituire prin echivalent;

2) Contract de mandat: ca și cum banca ar reprezenta clientul când îi dăm ordin de plată, când ne încasează niște sume;

3) Contract mixt: acest amestec hibrid apare adesea când nicio parte nu a găsit argumentul câștigător.

Observăm că în orice caz este vorba despre un contract, ceea ce ne va interesa în continuare în peripețiile noastre. De ce ne-a preocupat?

“Bună ziua. Vreau să vă dau un mandat.”

“Cum adică mandat.?

“Păi știți adică atunci când eu vă zic ce să faceți și faceți”

“Cine sunteți dumneavoastră să ne ziceți ce să facem?”.

Sfârșit iar. În relația cu predatorii bancari, vi se recomandă multă precizie.

O lege aplicabilă interminabilă

Când ești român în străinătate, trebuie să dai dovadă de vigilență; Ce lege ți se aplică conform Regulamentului Roma I?

1) Legea aleasă în convenție, ne zice art. 3. al aceluiași Regulament. Da, iar este vorba despre acea lungă convenție pe care n-am citit-o. Și de ce să o citim, vă întrebați, mai ales când oricum Banca are ultimul cuvânt? Pentru că este posibil să ne trezim cu mai multe legi aplicabile diferitelor părți ale contractului, atâta timp cât există o oareșice legătura cu realitatea. Altfel zis, eu, românul, poate vreau să îmi deschid cont în Franța pentru că am încredere că legiuitorul respectiv nu este român și deci mâine dimineață îmi voi găsi averea acolo unde am lăsat-o. Cel mai oribil coșmar al meu ar fi să mă trezesc cumva cu legea română aplicabilă…

2) Dar dacă în miile de pagini totuși nu e nicio lege aleasă? Aici ne întâlnim cu art. 4.1.b din Regulament care ne spune ce se întâmplă cu contractele de prestări servicii … și e adevărat că băncile cam prestează servicii financiare. Dar nu e aplicabil! Pe ce ne bazăm? Pe majoritatea doctrinei la nivel mondial, care, ca Justiția închipuită oarbă, joacă ruleta cu așteptările noastre. Sau dacă vreți cu logica noastră. Pentru că adevărul este că art.4.2 este principiul și deci locul de unde ar trebui să pornim, deși în practică începem prin a  exclude art. 4.1? Ce? N-am înțeles nimic. Să recurgem la un dialog.

O încercare de dialog cu un “expert”

“Vreau să știu ce lege mi se aplică. Mă interesează pentru că vreau să aplicați politica monetară europeană, pentru că vreau să știu că mâine nu mă trezesc fără cont. [Inserați aici lista de motive]”

“Uitați cum stă treaba. Banca prestează servicii, deci este aplicabilă legea băncii, deci cea franceză, conform articolului 4.1.”

“Ah, okay. Super.”

“Deși este mai logic să vă spunem că legea care vi se aplică este legea reședinței obișnuite a debitorului prestației caracteristice, întrucât convenția pe care ați semnat-o nu presupune doar servicii prestate, conform articolului 4.2“.

“Ah, așa…păi și? Ce se întâmplă?”

“Păi este aplicabilă legea băncii, deci legea franceză, dar pentru motive diferite”

“Și de ce mă interesează pe mine?”

“Ah domnule, nu e o chestiune de pur formă. Implicațiile sunt subtile. Imaginați-vă, vă rog, pentru motive dintre cele mai fantastice, că vă plimbați prin Europa în vacanță și ajungeți în Spania. La un moment dat, tocmai când voiați să plătiți cu cardul dumneavoastră suvenirurile-taur, sunteți informat că nu mai aveți fonduri. Ce faceți?”

“Păi…păi…îmi sun banca?”, zise bâlbâindu-se al nostru compatriot.

“Și vă explică situația: dumneavoastră stați în chirie și vă considerați modern. Alegeți ceea ce se prezintă în România ca ultimul răcnet în ale băncii- prelevarea automată. Ce înseamnă asta?”

“Păi practic le-am dat autorizația propietarilor să retragă chiria direct din contul meu. Ca să nu mai stau pe la cozi de o oră la bancă.”, zise clientul mândru de sine că știe răspunsul.

“Da. Să zicem deci că printr-o eroare de sistem, vi s-a retras suma de două ori. (Michel, responsabil de întreținerea software-ului, a ieșit noaptea trecută la “une soirée pariesienne”. Dimineață așadar era victima nefericită a unei dureri de cap seculare și nu a observat eroarea.)”

“Păi ce mă interesează pe mine? E greșeala lui!”.

“Da și nu. Și ce faceți?”

“Proces! Proces. Păi cine sunt ei de-și permit să se joace așa cu viața mea. Eram în vacanță. Cum mă mai întorc dacă nu mai am bani în cont? Sunt blocat în Spania!!!”. Revolta compatriotului este evidentă după cele 3 semne de exclamare. Psihologia ne spune că atacul de anxietate nu este departe.

“Înțeleg. Dar pe cine dați în judecată? Banca?”

“Normal. Cu ei am contract, ei au greșit.”

“Mda… Și convenția de cont despre ce era?”

“Păi cum îmi deschid eu cont, și cum se ocupă banca de ordinele pe care i le dau”.

“Exact. Și cu greșeala lui Michel ce facem? Credeți că e inclusă în contractul cu banca?”

“Dar ei sunt cei care furnizează acest serviciu … eu nu îl cunosc pe Michel!!!”

“Exact! Domnule, așa vedeți o eventuală situație unde ar fi posibil să vi se aplice art. 4.1 al Regulamentului, unde este vorba strict de prestări servicii.”

“Domne’, vorbești prostii. Am aici convenția de cont și vă arăt că scrie ce se întâmplă dacă operațiunea bancară este eronată.”

“Da. Dar nu scrie ce se întâmplă dacă este o eroare informatică. Ei s-au obligat să autorizeze, execute. E o chestiune de servicii și în funcție de interpretările judecătorilor, la limită, v-ați putea trezi cu o a treia lege aplicabilă.”

O lovitură de teatru pentru consumatori.

“Deci am pierdut atâta timp ca să-mi spuneți că dacă beneficiez de un serviciu care nu e inclus în convenție în mod specific, mi se aplică aceeași lege pentru motive diferite.”

“Nu neapărat. Că vedeți … serviciul era aferent oarecum. N-ați semnat nimic în mod specific, deci e o corolară a primului contract“.

“Vorbiți română, vă rog mult”

“Păi Banca dumneavoastră a semnat un contract de servicii IT cu o firmă italiană. Michel e trimisul acestei firme de fapt. E posibil ca la un moment dat, să decidă cineva că legea italiană este aplicabilă, chit că urmează un raționament greșit. Asta e problema de fapt.”

“Deci eu m-am săturat. Sunt un biet client consumator”

“Ah sunteți consumator… Altfel stă situația atunci. Vi se aplică articolul 6 al Regulamentului, deci legea reședinței dumneavoastră obișnuite. Spuneți-mi însă, banca dumneavoastră din Franța are activitate și în România?”.

“Da, are, dar eu nu vreau să mi se aplice legea română”

“Păcat. Vi se aplică pentru convenție. Asta este.”

“Deci cum evit tot haosul?”

“Foarte simplu, domnul meu. Stipulați legea aplicabilă!”

Sfârșit, căci pentru a evita soluții complexe, cel mai simplu este să prevezi.