Traficul de influenţă este una dintre cele mai răspândite infracţiuni. Conform Codului penal, această infracţiune constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Sintagma de mai sus “lasă să se creadă că are influenţă”, din art. 291 C. penal a constituit motivul sesizării CCR cu o excepţie de neconstituţionalitate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că sintagma “lasă să se creadă că are influenţă” nu este clară şi previzibilă, lăsând loc arbitrariului. Se ajunge, astfel, ca simpla percepţie a unei persoane – procuror, agent al statului – să stea la baza constatării săvârşirii unei fapte penale. De asemenea, autorul excepţiei apreciază că sintagma “îl va determina” este neconstituţională în lipsa precizării faptului că acţiunea de determinare trebuie să fie ilicită/nelegală. Susţine că, în actuala reglementare, se ajunge la situaţia în care exercitarea unor drepturi să fie interpretată de acuzare ca fiind un act ilicit ce constituie elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă.
Mai mult, potrivit ştirilor juridice, se susţine că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Totodată, principiul generalităţii legilor nu trebuie să afecteze previzibilitatea acestora.
Neclaritatea şi imprecizia normei penale criticate conduc la încălcarea principiului constituţional al legalităţii, de vreme ce prevederile criticate pot fi interpretate cu o marjă largă de apreciere. Principiul legalităţii impune statului cerinţe de certitudine formală, precizie, claritate, lipsă de ambiguitate a normelor legale, precum şi coordonarea acestora pentru înţelegerea şi interpretarea uniformă a legii.
Curtea Constituţională a reţinut că în practica judiciară s-a reţinut că, pentru existenţa infracţiunii, dispoziţia de lege criticată are în vedere ca influenţa, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase, fiind suficientă şi numai precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa făptuitorului, iar nu şi indicarea persoanei asupra căreia va fi exercitată.
Prin determinarea actului este determinată, în mod implicit, şi persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influenţe a făptuitorului, şi anume funcţionarul în a cărui atribuţie intră îndeplinirea acelui act.
Pentru existenţa infracţiunii, nu are relevanţă dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora. Nu este relevant nici dacă intervenţia s-a produs ori nu, precum nici momentul în care aceasta s-a realizat, raportat la momentul săvârşirii uneia dintre acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunii, deoarece producerea intervenţiei nu este o condiţie pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă.
Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 856/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 326/2018.