Unde se ajunge atunci când Justiţia are nu doar ochii acoperiţi dar şi picioarele legate, astfel că se mişcă având viteza melcului? Nicăieri altundeva decât la un război de uzură, purtat prin instanţe! Uneori tărăgănarea pronunţării mult doritei hotărâri definitive şi irevocabile oferă vreme suficientă pentru ca un avocat aflat în floarea vârstei la debutul litigiului să înceapă a se gândi la pensionare.
Iar părţile, ostenite-n aşteptările termenelor de judecată şi în atâţia ani de cheltuieli pentru un câştig incert, mai lasă câteodată moştenire urmaşilor doar datoriile către avocaţi. Asta da celeritate!

Povestea fără de sfârşit…
Despre unde se poate ajunge atunci când emiterea unei hotărâri întârzie, grăitoare este povestea dosarului Thyesen. Părţile aflate în litigiu: o uriaşă firmă nemţească (Thyssen Krupp) şi una mai mică, românească dar ambiţioasă, de comerţ exterior (îi vom zice MEI). Neînţelegerile au debutat în 1983, pornind de la nerespectarea obligaţiilor contractuale şi iute au ajuns în faţa Judecătoriei sectorului 3.

Banii n-au miros! Şi nici teutonul nu întruchipează întotdeauna corectitudinea! Colosul industrial german, pe vremuri stâlp al economiei hitleriste, n-a spus nu nici când s-au întrevăzut câştiguri substanţiale din relaţiile economice cu Republica Socialistă România, deşi exista un oarece embargo.

Aşa se face că, de la Galaţi, a plecat către Occident un transport (8 vapoare) de oţel românesc din cel mai căutat, în valoare de mai multe zeci de milioane de dolari. Metalul a ajuns la destinaţie, în USA, la societăţile aflate sub umbrela Thyssen. Numai că înapoi nu s-a mai întors nimic. Adică ceea ce era mai important pentru statul român. Contravaloarea exportului. Banii!

Mai departe, au urmat câteva arestări din rândurile responsabililor, a funcţionarilor în culpă. 10 încarceraţi. În timp ce aceştia îşi aşteptau ispăşirea pedepselor, comunismul a căzut. Şi fostul agent economic de stat a ajuns în seama unor investitori străini, cărora nu le displăcea ideea de a fi succesori în drepturi. Numai că partea adversă nu se arăta nici acum dispusă la concesii şi mai ales la plăţi.

Aşa că lupta a continuat, zi de vară până-n seară. Şi a doua zi era luată de la capăt. Treceau verile, treceau iernile. Exact ca-n «Războiul de 30 de ani»! Reclamantul câştiga pe fond. Nemţii făceau recurs. Îl câştigau. Românii… ba nu, investitorii (ruşi, cu peste 70% din acţiuni) ripostau cu câte-o contestaţie în anulare! Puterea financiară uriaşă a colosului industrial putea pune în mişcare chiar pârghiile statale germane, care-i susţineau discret dar eficient interesele, pe căi politice.

Trecând un car de ani, s-a ajuns la momentul 2012. Având în vedere mizele puse-n joc şi presiunile exercitate din multiple centre de putere, abţinerile şi recuzările membrilor instanţei erau la ordinea zilei. Responsabilitatea era imensă. Oare câte nopţi nedormite or fi avut judecătorii de la ICCJ?

Dar spune-o vorbă strămoşească: “Ce n-aduce anul, aduce ceasul!”. La un al treilea recurs, bătrânul litigiu a fost executat sumar, fiind invocată lipsa calităţii procesuale active a celor de la Thyssen. Cineva pretindea că reprezentanţii firmei româneşti (reclamantul) nu erau prezenţi. Dacă aşa a fost, sigur nu erau plecaţi după şampanie. Fiindcă nu era nimic de sărbătorit!

A urmat o nouă contestaţie în anulare, venită din partea firmei româneşti. Dar mare surpiză! Ea a ajuns să fie judecată tot de completul de recurs, desigur prin intervenţia hazardului (chiar şi hazardul poate fi controlat, când există mijloace propice!).

Iţele-s tare încurcate în acest caz. Iar cât priveşte independenţa justiţiei… vorbim altă dată!

Judecata trenează? Fă plângere!
Situaţia în care se recurge la tot soiul de artificii pentru tărăgănarea soluţionării litigiului în defavoarea justiţiabilului care trebuie să fie repus în drepturi e mai frecventă decât ar fi dezirabil. Timpul trece. Şi odată cu el ţi se tocesc nervii şi sănătatea. Iar buzunarele se golesc. Nu mai ai răbdare. E de înţeles. Dar n-ai nici… încotro!
Din fericire, Noul Cod de Procedură Civilă oferă posibilitatea întocmirii unei contestaţii pentru trenarea neîntemeiată a procesului. Unde o găsim? La art. 522!

De-acolo aflăm că oricare dintre părţi, dar şi procurorul ce participă la judecată, pot formula o contestaţie prin care să solicite întreprinderea măsurilor legale pentru înlăturarea acestei situaţii (tergiversarea), argumentând prin faptul că a avut loc o încălcare a dreptului la o soluţionare a procesului într-un termen optim şi previzibil.

Dar atenţie! Dacă se dovedeşte că autorul contestaţiei a acţionat cu rea-credinţă poate fi obligat la achitarea unei amenzi judiciare de până la 2000 de lei.

Fie ce-o fi, numai eu să nu pierd!
Cine are interes ca judecata să treneze, vremea să treacă iar incertitudinea să se prelungească? Fireşte, cel căruia-i convine mai degrabă nesiguranţa decât un verdict care să-i aducă dezastrul, ce adesea poartă numele executării silite sau a plăţii daunelor şi cheltuielilor de judecată.

Amânările-i îi convin de minune celui care se aşteaptă să piardă. Celui care, de multe ori, ştie, în sinea sa, că dreptatea nu-i e aliat sau că între timp sorţii de izbândă l-au părăsit!

Când ştii că-s şanse mari să scazi din patrimoniu agoniseala unor ani întregi, normal că ai vrea ca hotărârea să fie amânată oricât, chiar şi până ce partea adversă va trece marele prag… spre veşnicie. Unii, plini de imaginaţie, îşi puseseră chiar nădejdea în Apocalipsa preconizată pentru decembrie 2012, în calendarul mayaş.

Probabil, mulţi dintre datornicii la bănci, de care România e plină (3,5 milioane, dintre care vreo 700.000 întârziaţi cu plata), au sperat că-n vreun fel va exista o apocalipsă doar pentru creditori. Sau doar pentru cămătarii ce-ţi dau banii cu două degete iar când te văd lefter te sugrumă cu toată forţa proprie, la care se adaugă şi puterea legii (executorii) sau a fărădelegii (recuperatori cu pumnii grei).

Apocalipsa a fost amânată din nou! Se cam bănuieşte şi Cine a tergiversat-o, în pofida profeţiilor alarmiştilor de serviciu. Numai că nu prea avem şanse şi nici interes să facem recurs contra deciziei Judecătorului Suprem. Haideţi, acum, să revenim la cele lumeşti şi nu chiar neîntinate!

Tactici de tergiversare– utilizate în vechea procedură, de către părţi, în procese:
-invocarea unor excepţii de neconstituţionalitate, cu suspendarea judecăţii;

-solicitarea de expertize şi apoi de contraexpertize- reprezintă un tertip frecvent prin care hotărârea poate fi tărăgănată. Tot aşa şi determinarea, în diverse moduri, a unor martori (unii propuşi chiar de partea ce are interes) să nu se prezinte la termenul fixat. Vedem, aici, cum încercarea de a amâna rezolvarea litigiului poate căpăta şi o coloratură penală!

– cererea şi acordarea unui termen, pe cât posibil mai îndepărtat, pentru procurarea unor mijloace de probă sau pentru găsirea avocatului, exceptând situaţia (realmente rarisimă) în care un diferend este soluţionabil încă de la prima înfăţişare;  

-exercitarea dreptului de a solicita stenografierea şedinţelor de judecată. De ani lungi, însă, un stenograf bun constituie o rara avis. Încă un motiv de zăbavă, de întârziere programată!

– înaintarea repetată a unor solicitări de recuzare a judecătorului… şi altele.

Nu o dată, încălcarea cu rea-intenţie sau din culpă a prevederilor legate de judecarea litigiilor cu celeritate le-a adus sancţiuni drastice unor magistraţi. În câteva cazuri, după abateri repetate, s-a procedat chiar la excluderea din magistratură a celui vinovat de amânarea fără temei a pronunţării. Hotărârea de excludere s-a luat, la CSM, potrivit prevederilor Legii 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Măsuri antitergiversare în NCPC
Judecătorul este cel ce estimează durata procesului. Dar nu întotdeauna “socoteala de acasă se potriveşte cu cea din târg”. Şi rareori se întâmplă ca durata apreciată să fie mai mare decât cea necesară! Neprevăzutul stă mereu la pândă iar speţele simple lipsesc chiar şi din culegerile de jurisprudenţă.

Pentru a fi evitată tergiversarea, Noul Cod de Procedură Civilă aduce următoarele precizări:

– la întâiul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând seama de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim, previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere (art. 238, alin. 1, NCPC)

– pentru motive juste şi ascultând părţile, judecătorul va putea reevalua durata estimată întâia oară (art. 238, alin. 2, NCPC)

– în vederea cercetării cauzei, judecătorul stabileşte termene scurte, chiar de pe-o zi pe alta. Dar, pentru motive temeinice se pot acorda şi termene mai lungi (art. 241, NCPC).

E suficient? Probabil că da. Atunci când magistratul e competent şi de bună credinţă! Buna-credinţă se prezumă întotdeauna. Însă, din păcate, sistemul judiciar mai are de recuperat pentru a-i fi redeschisă uşa către inima românului. O arată şi un sondaj relativ recent care concluzioneză că mai bine de 2/3 dintre români nu dau pe dinafară de încredere în eficienţa Justiţiei. Oare întâmplător?

Privind din sens invers, nu-i uşor nici pentru judecători, dacă ne gândim numai la numărul imens de dosare şi la condiţiile de muncă!