Legea dării în plată de la adoptare şi până în prezent a constituit subiectul mai multor critici şi au fost formulate numeroase sesizări ale Curţii Constituţionale.

Recent, potrivit noutăţilor legislative, s-a formulat o nouă excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei s-a susţinut că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, prin raportare la art. 1 alin. (4) coroborat cu art. 126 alin. (1) din Constituţie, deoarece legiuitorul nu poate interveni asupra raporturilor juridice consfinţite pe calea hotărârilor judecătoreşti, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Legea nr. 77/2016, însă, prin art. 8 alin. (5), intervine asupra măsurilor stabilite de către instanţele judecătoreşti în două moduri, şi anume, atât asupra litigiilor în care instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă şi/sau irevocabilă, cât şi în cele aflate în faza executărilor silite, stabilind că atât consumatorii împotriva cărora s-a pronunţat de către instanţele judecătoreşti o hotărâre cu privire la contractul de credit, cât şi cei care se află în executare silită, indiferent de stadiul acesteia, pot solicita creditorului ştergerea datoriei decurgând din contractul de credit în integralitate, indiferent de stadiul procedurii judiciare sau extrajudiciare.

Cu alte cuvinte, noua lege intervine asupra caracterului executoriu şi/sau definitiv al unei hotărâri judecătoreşti, precum şi asupra modalităţii de încetare a unei executări silite, stabilind că un consumator, indiferent de situaţia juridică la care este parte, poate solicita instanţei modificarea acesteia în virtutea noii legi. Aşa fiind, apreciază că Legea nr. 77/2016 contravine principiului separaţiei puterilor în stat.

Curtea Constituţională a reţinut că Legea nr. 77/2016 reglementează situaţii specifice, care nu se referă la regimul general al proprietăţii, în sensul că vizează doar o modalitate de executare a unor obligaţii derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii.

Chiar dacă aplicarea Legii nr. 77/2016 are drept efect un transfer de proprietate, acest lucru nu semnifică faptul că legea în sine reglementează regimul general al proprietăţii, sintagmă ce vizează cadrul general al proprietăţii în România, şi nu orice transfer al dreptului de proprietate ca urmare a aplicării unor instituţii de drept civil.

Curtea a observat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună – credinţă.

Curtea reiterează faptul că este rolul instanţelor de judecată să interpreteze normele legale şi să facă aplicarea acestora în funcţie de conţinutul normativ, respectiv dacă sunt norme de drept substanţial sau de drept procesual şi dacă sunt de imediată aplicare, precum şi cu privire la prioritatea acestora, în funcţie de caracterul de normă specială sau de drept comun.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, prin Decizia nr. 357/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 827/2017.