Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice.
În ceea ce priveşte procedura şi modul de soluţionare a cererii de strămutare, aceasta este reglementată de art. 74 C. procedură penală. Cererea este soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către instanţa de apel prin sentinţă care nu este supusă nici unei căi de atac.
Potrivit ştirilor juridice, s-a susţinut că prin faptul că sentinţa este definitivă se încalcă dispoziţiile constituţionale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală – potrivit cărora sentinţa prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac – încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât limitează în mod nejustificat accesul la justiţie.
Se consideră că textul de lege criticat permite instanţei învestite cu soluţionarea cererii de strămutare să comită orice abuz, deoarece nu există posibilitatea ca partea interesată să solicite efectuarea unui control judiciar cu privire la hotărârea pronunţată.
Curtea Constituţională a reţinut că prin hotărârea pronunţată în cadrul soluţionării unei cereri de strămutare, instanţa nu se pronunţă asupra fondului cauzei, ci doar stabileşte – în raport cu criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 71 din Codul de procedură penală – dacă respectiva cauză va fi soluţionată în continuare de instanţa învestită sau, în cazul incidenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute de textul de lege menţionat, de o altă instanţă egală în grad. Prin urmare, procedura strămutării nu are caracterul unei judecăţi pe fondul cauzei, deoarece vizează un incident procedural intervenit în administrarea justiţiei.
În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală – potrivit cărora sentinţa prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac – creează discriminare prin limitarea, în mod nejustificat, a accesului la justiţie.
Curtea constată că nu se poate vorbi de existenţa unui tratament discriminatoriu – din perspectiva excluderii căii de atac în materie de strămutare – între persoanele care formulează o astfel de cerere şi părţile din procesul penal, care beneficiază de dublul grad de jurisdicţie, întrucât situaţiile în care se află cele două categorii de persoane sunt net diferite, având în vedere natura cauzelor vizate de dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală, cauze în care nu se judecă fondul procesului penal, ci un incident procedural.
Prin urmare, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 417/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 793/2017.