Potrivit legislaţiei sunt interzise clauzele abuzive din contractele încheiate cu profesioniştii. Legea care reglementează acest aspect este Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Conform art. 12 din legea menţionată mai sus în cazul în care se constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

Iar instanţa, conform art. 13 în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.

Cele două articole de lege nu au fost privite “cu ochi buni” afirmându-se că această reglementare nu respectă dispoziţiile constituţionale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a afirmat că prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale, întrucât, prin efectul unei reglementări intrate în vigoare în cursul anului 2013, se tinde la modificarea unor raporturi contractuale încheiate în anii 2007 – 2008 şi executate în mod voluntar în intervalul anterior adoptării textelor legale a căror constituţionalitate o contestă.

Chiar dacă respectivele contracte de credit au fost încheiate pe o durată îndelungată, respectiv 20 – 25 de ani, prin efectul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa poate interveni asupra voinţei originare a părţilor, generatoare a raportului juridic, modificând sau obligând profesionistul la modificarea parametrilor contractuali iniţiali.

Se apreciază că încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie – principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat – este evidentă, deoarece dispoziţiile criticate permit exercitarea puterii legislative de puterea judecătorească prin dreptul pe care îl dau judecătorului de a emite “dispoziţii general obligatorii” prin hotărârea ce urmează să o pronunţe în cauză. Acţiunea în justiţie prin care se verifică circumstanţele încheierii unuia sau mai multor contracte determinate nu poate avea ca efect înlăturarea unei clauze din toate contractele profesionistului/nu poate fi asimilată unei acţiuni în justiţie prin care se verifică o practică ilicită a unui profesionist, aşa cum articolul de lege supus analizei (art. 12 – 13 din Legea nr. 193/2000) lasă să se înţeleagă.

Curtea Constituţională a reţinut că în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, Curtea a constatat că, aplicând sancţiunea civilă, în urma verificărilor efectuate, instanţa acţionează în baza unei competenţe conferite de legiuitor. Este adevărat că reglementările legale criticate conferă hotărârii judecătoreşti efecte juridice particulare în raport cu regula generală a relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, fără ca obligaţiile prevăzute în acestea să poată fi asimilate cu cele ce rezultă dintr-un act de reglementare primară.

Efectul relativ al acestui tip de hotărâre nu se referă la un raport juridic concret dintre consumator şi profesionist, raportată la un anume litigiu, având în vedere controlul abstract efectuat de judecător în baza art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu este apărat un drept subiectiv propriu al titularilor dreptului de sesizare, întrucât ipoteza normativă a dispoziţiilor legale criticate vizează contenciosul de ordine publică.

Prin urmare, excepţia u pate fi admisă, ea fiind respinsă prin Decizia nr. 424/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 759/2017.