Legea prevede că orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Această definiţie, potrivit ştirilor juridice, a atras mai multe critici printre care a fost invocată şi o excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că dispoziţiile de lege criticate au un vădit caracter discriminatoriu, întrucât prin sintagma “consumator” se face referire la orice persoană fizică sau grup de persoane fizice, eliminând cu desăvârşire persoana juridică. Entităţile juridice pot avea calitatea de consumator şi, astfel, se impune ca şi acestea să facă obiectul Legii nr. 193/2000.

Prin dispoziţiile de lege criticate se restrânge exerciţiul drepturilor şi libertăţilor de care ar trebui să se bucure atât persoanele fizice, cât şi cele juridice. Se arată că în cazul unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic care îndeplineşte funcţia de administrator, societatea se identifică cu persoana fizică, ajungându-se la confuziunea patrimoniilor.

Curtea Constituţională  a reţinut că autorul acesteia critica modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. susţinând că definiţia noţiunii de “consumator” ar trebui să includă şi persoana juridică, atunci când aceasta este parte la încheierea unor contracte comerciale ce pot intra sub sfera actului normativ criticat. Aşadar, pretinsa neconstituţionalitate era dedusă dintr-o omisiune de reglementare, pe care însă Curtea Constituţională nu o poate complini, întrucât, potrivit art. 61 din Constituţie, “Parlamentul este (. . .) unica autoritate legiuitoare a ţării”, modificarea sau completarea normelor juridice fiind atribuţii exclusive ale acestuia. În acest sens a statuat instanţa de contencios constituţional şi prin Decizia nr. 1.129 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008.

Curtea a reţinut că poziţia de dezechilibru între consumator şi profesionist este de natură să justifice prevederile legale criticate şi că, în acord cu jurisprudenţa sa şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă prin Decizia nr. 455/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 755/2017.