Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală.

Potrivit art. 148 alin. 2 lit. c) C. procedură penală, măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.

Ştirile juridice ne arată că acest articol de lege a constituit motiv de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece nu este definită sintagma “identitatea atribuită investigatorului sub acoperire”.

În acest sens se face trimitere la accepţiunea legală a folosirii investigatorilor sub acoperire potrivit Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, Legii nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, Legii nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, precum şi Codului de procedură penală din 1968.

Astfel, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, iar modalitatea intruzivă prin care organul de urmărire penală are posibilitatea ca, apelând la interpretarea sintagmei “identitatea investigatorului sub acoperire” să ofere investigatorului o altă calitate, inclusiv cea de poliţist care foloseşte emblema Poliţiei Române – Poliţia Rutieră este de natură să încalce dispoziţiile constituţionale menţionate.

Se mai susţine că sintagma “identitatea atribuită investigatorului sub acoperire” permiţând organului de urmărire penală să comită o intruziune în viaţa privată a individului, nu numai prin atribuirea unei alte identităţi investigatorului, ci chiar prin atribuirea unei alte calităţi, profesii sau îndeletniciri pe care nu le deţine în viaţa reală.

Curtea Constituţională a reţinut că folosirea investigatorilor sub acoperire poate fi autorizată pe o durată de maximum 60 de zile, care poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, pe o durată totală care nu poate depăşi un an, cu excepţia anumitor infracţiuni.

S-a reţinut că investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi martorii ameninţaţi, prin audierea lor fără ca aceştia să fie prezenţi, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere. Astfel, nu se poate susţine că inculpatul nu beneficiază de un proces echitabil, deoarece dificultăţile cauzate apărării sunt suficient compensate prin procedura urmată de autorităţile judiciare, sens în care o eventuală condamnare nu poate fi bazată exclusiv pe declaraţia unui astfel de martor ameninţat cu identitate protejată, deoarece, potrivit art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa va hotărî motivat, cu trimitere la toate probele evaluate (deci şi asupra unei astfel de declaraţii), putând dispune condamnarea doar atunci când are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Prin urmare se respinge excepţia de neconstituţionalitate invocată, soluţie pe care o regăsim în Decizia nr. 323/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 640/2017.