Prevenirea infracţiunilor de corupţie constituie un subiect delicat iar actul normativ care reglementează acest aspect este Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Actul normativ de mai sus prevede în art. 20 că în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de corupţie, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Cu privire la acest articol, potrivit ştirilor juridice, a fost sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţiinut că luarea măsurilor asigurătorii, de către instanţele judecătoreşti, fără o analiză a necesităţii şi a proporţionalităţii acestor măsuri, este de natură a afecta independenţa şi imparţialitatea acestora.

Se mai susţine că în acest caz rolul judecătorului rămâne unul strict formal, fiind redus la aprobarea propunerii formulate de procuror, aspect ce subminează autoritatea judecătorească.

Un alt motiv de neconstituţionalitate îl constituie faptul că sintagma “s-a săvârşit o infracţiune” încalcă prezumţia de nevinovăţie, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul de proprietate privată. Se susţine că, prin folosirea cuvântului “infracţiune”, legiuitorul are în vedere, întotdeauna, infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale.

Se observă că toate celelalte măsuri preventive pot fi dispuse, prelungite sau menţinute în condiţiile existenţei unei “suspiciuni rezonabile” că a fost săvârşită o infracţiune şi că doar măsurile asigurătorii, în cazul comiterii unei infracţiuni de corupţie, pot fi dispuse dacă “s-a săvârşit o infracţiune”, în condiţiile în care, prin rechizitoriu, nu poate fi înfrântă prezumţia invocată.

Curtea Constituţională a reţinut că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor.

Textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor.

Se mai susţine că măsura este prevăzută prin lege, are un scop legitim, constând în evitarea ascunderii bunurilor şi în asigurarea bunurilor necesare acoperirii prejudiciilor create prin săvârşirea unor fapte de corupţie prevăzute în cuprinsul Legii nr. 78/2000. Totodată, măsura criticată este adecvată scopurilor anterior menţionate, este necesară într-o societate democratică, fiind impusă de nevoia asigurării posibilităţii executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate conform actului normativ criticat, şi asigură un just echilibru între interesul individual, referitor la exercitarea prerogativei folosinţei bunurilor, şi cel general, care are în vedere buna desfăşurare a procesului penal.

În concluzie, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, soluţie pe care o regăsim în Decizia nr. 198/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 515/2017.