Recursul în casaţie reprezintă o cale de atac extraordinară iar aşa cum am mai precizat în articole anterioare aceasta poate fi formulată doar în anumite condiţii.
Cazurile când hotărârile pot fi supuse recursului în casaţie sunt strict şi limitativ prevăzute de lege. Acestea sunt reglementate în art. 438 C. procedură penală iar unul dintre cazuri este atunci când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.
Potrivit ştirilor juridice, s-a considerat că acest caz încalcă prevederile constituţionale.
Excepţia de neconstituţionalitate invocată s-a motivat că dispoziţiile art. 438 din Codul de procedură penală, privind motivul de casare când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât creează discriminare între Ministerul Public şi partea civilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte.
Se susţine că numai procurorul şi partea civilă au interes să promoveze calea de atac a recursului în casaţie în cazul în care, în mod greşit, instanţa de apel a constatat existenţa unei cauze de încetare a procesului. În schimb, pentru situaţia în care instanţa, în mod greşit, nu a dispus încetarea procesului penal – ipoteză în care inculpatul ar fi acela care ar avea interes în promovarea căii de atac extraordinare a recursului în casaţie – textul de lege criticat nu prevede o atare posibilitate.
De asemenea, se consideră că discriminarea este evidentă şi faţă de scopul recursului în casaţie prevăzut de art. 433 din Codul de procedură penală, şi anume conformitatea hotărârilor penale definitive cu regulile de drept aplicabile.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 699/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 315/2017, a reţinut că recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile.
Curtea constată că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală ar încălca prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât ar crea discriminare între procuror şi partea civilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, pe motiv că acesta din urmă nu poate formula recurs în casaţie în situaţia în care în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal.
Mai mult, tratamentul juridic diferenţiat aplicabil procurorului şi părţii civile, pe de o parte, şi inculpatului, pe de altă parte, cu privire la cazurile prevăzute de lege pentru declararea recursului în casaţie, respectiv a contestaţiei în anulare, este justificat de interesele procesuale diferite ale acestor participanţi în cauza penală şi nu conduce la o discriminare.
Prin urmare, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, excepţie care a fost respinsă ca neîntemeiată.