Potrivit legislaţiei, art. 239 alin. (1) Cod penal, constituie infracțiune de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor.

Potrivit ştirilor juridice, textul incriminator prevede realizarea unei acțiuni materiale în calitate de debitor, în frauda altei persoane ce are calitate de creditor, or în condițiile în care inculpatul, la data înstrăinării imobilelor nu avea o obligație certă de restituire a acestora, nu se poate susține că înstrăinarea s-a făcut în dauna unui creditor.

Prin urmare, lipsește situația-premisă care fundamentează incriminarea faptei descrise în art.239, alin.(1) C. penal, respectiv creanța existentă între părți la data faptei, care să-i impună debitorului o conduită de bună-credință, de om diligent cu patrimoniul său, iar nu una orientată către micșorarea șanselor pentru creditor de recuperare a datoriei. 

Caz practic

Într-un caz practic s-a reţinut că în data de 16.10.2014 inculpatul s-a prezentat la B.N.P. B V, pentru a înstrăina niște imobile către fratele său R G, prin contract autentificat încheiat la acea dată, declarând că nu există litigii cu privire la acele imobile care i-au fost cedate de către petenta DT prin contract notarial cu clauză de întreținere la 24.12.2001, deși pe rolul Judecătoriei se afla o acțiune având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare prin care acesta dobândise imobilul, acțiune apelată la Tribunal tocmai de inculpat.

Potrivit legislaţiei, textul incriminator prevede realizarea unei acțiuni materiale în calitate de debitor, în frauda altei persoane ce are calitate de creditor, or inculpatul, la data înstrăinării, 16.10.2014, nu avea o obligație certă de restituire a imobilelor către DT, deci nu se poate susține că înstrăinarea s-a făcut în dauna unui creditor. Abia după pronunțarea deciziei civile de către Tribunalcei doi intră într-un raport juridic obligațional, de restituire de către inculpat către partea civilă a imobilelor în discuție.

Trebuie menționat că acuzația adusă inculpatului în legătură cu infracțiunea prevăzută de art. 239, alin.1 C.penal se referă strict la creanța dobândită de partea civilă ca urmare a procesului civil în care s-a pronunțat decizia civilă de către Tribunal, iar nu în dauna altor creanțe, cum ar fi cea de întreținere, mai ales că DT tocmai asta a urmărit, stingerea acestei obligații.

În concluzie, s-a reţinut că lipsește situația-premisă care fundamentează incriminarea faptei descrise în art.239, alin.1C.pen., respectiv creanța existentă între părți la data faptei, care să-i impună debitorului o conduită de bună-credință, de om diligent cu patrimoniul său, iar nu una orientată către micșorarea șanselor pentru creditor de recuperare a datoriei.

De reţinut!

Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor prevede realizarea unei acțiuni materiale în calitate de debitor, în frauda altei persoane ce are calitate de creditor, or în condițiile în care inculpatul, la data înstrăinării imobilelor nu avea o obligație certă de restituire a acestora, nu se poate susține că înstrăinarea s-a făcut în dauna unui creditor.