Legislaţia prevede că dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
Dispoziţiile de mai sus fac obiectul art. 519 C. procedură civilă şi au constituit subiectul unei chestiuni de drept fiind sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Obiectul sesizării
Tribunalul a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea chestiunii de drept ce vizează cuantumul onorariului executorului judecătoresc în cazul în care obiectul executării silite este o obligaţie de a face intuitu personae.
Situaţia de fapt
Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei contestatorul a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii I.M., S.G., A.C., A.F.F. şi terţul poprit Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică a Municipiului Bucureşti, anularea actelor de executare silită emise în dosarul execuţional înregistrat la Biroul executorului judecătoresc R.G.I., precum şi a actelor de executare ce se vor emite ulterior, respectiv încetarea executării silite.
A solicitat totodată suspendarea executării silite până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei la executare şi cenzurarea cheltuielilor de executare.
Instanţa a reţinut că specificul obligaţiei de a face impusă debitorului prin titlul executoriu, respectiv o obligaţie pur personală, face ca obligaţia, în sine, să nu poată fi adusă la îndeplinire decât prin acţiunea voluntară a celui obligat la aceasta, iar activitatea executorului în cazul executării silite a obligaţiilor de a face care nu pot fi îndeplinite decât de debitor se rezumă doar la comunicarea unei somaţii cu semnificaţia unei acţiuni de constrângere şi nu de realizare efectivă a obligaţiei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel intimaţii iar în cursul soluţionării apelului, apelanţii – intimaţi au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cerere ce a fost admisă de către instanţa de judecată, fiind dispusă sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
Care este practica instanţelor?
În cadrul primei orientări jurisprudenţiale, majoritară, s-a apreciat că în cazul în care obligaţia stabilită prin titlul executoriu este una de a face intuitu personae, ce poate fi îndeplinită doar de către debitor, creditorul poate recurge la concursul executorului judecătoresc numai pentru emiterea şi comunicarea unei somaţii în condiţiile Codului de procedură civilă.
Prin cea de-a doua orientare jurisprudenţială, minoritară, s-a considerat că onorariul executorului judecătoresc pentru orice alte acte sau operaţiuni date prin lege în activitatea sa, se stabileşte doar prin raportare la acele operaţiuni pentru care nu este necesară încuviinţarea executării silite şi, ca atare, obligaţiile de a face se supun în întregime, sub aspectul onorariului executorului judecătoresc.
Decizia ÎCCJ
Potrivit ştirilor juridice, aceasta a sesizat că aspectele sesizate privind modalitatea de aplicare a unor prevederi cuprinse într-un ordin al ministrului nu vizează interpretarea unor dispoziţii legale care să comporte o reală dificultate, ci doar realizarea unui raţionament judiciar, prin aplicarea unei norme în raport cu scopul şi conţinutul acesteia.
Relaţionarea textelor de lege în discuţie a fost expusă şi în cuprinsul actului de sesizare, ceea ce conduce la concluzia că nu este vorba de identificarea unei chestiuni de drept controversate, susceptibilă de a genera interpretări diferite, în egală măsură de pertinente, care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile.
Acest mecanism nu trebuie transformat într-o procedură dilatorie, de natură a întârzia inutil cursul procesului.
În concluzie, ÎCCJ a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea chestiunii, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 6/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 144/2017.