Împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată se poate face plângere la judecătorul de cameră preliminară. Potrivit legislaţiei, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă, poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Încheierea prin care se soluţionează această plângere este definitivă, cu excepţia situaţiei în care se admite plângerea, se desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie.

Tocmai imposibilitatea contestării încheierii judecătorului de cameră preliminară a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că normele procesual penale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la nediscriminare şi dreptul la un proces echitabil, întrucât încheierea care se pronunţă în această procedură este definitivă, deşi prin aceasta se pot încălca drepturi ale persoanei vătămate prin faptul că instanţa de judecată nu s-a pronunţat cu privire la anumite capete de cerere, a ignorat probe aflate la dosar ori nu a citat părţile.

Curtea Constituţională reţine că dispoziţiie penale nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autoarele excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

Având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.