Motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă un element de transparenţă al justiţiei inerent oricărui act jurisdicţional.

Potrivit ştirilor juridice, în considerentele hotărârii trebuie indicate probele care au stat la baza adoptării soluţiei.

Hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci rezultatului unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză, în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabiliri adevărului. Deci, hotărârea reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căii de atac.

Mai mult, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. (cauzele Kraska v. Swityerlans şi Dima împotriva României), judecătorul are obligaţia de a examina susţinerile părţilor, argumentele şi probele tocmai pentru a argumenta că decizia sa nu este bazată pe subiectivism sau prejudecăţi.

Într-un caz practic s-a constatat că observând considerentele sentinţei penale atacate, se constată că prima instanţă stabileşte situaţia de fapt, fără a indica probele pe care se sprijină soluţia adoptată, în condiţiile în care declaraţiile inculpaţilor nu se coroborează cu alte probe administrate, după cum nici declaraţiile unor martori cu cele altor martori ori ale persoanei vătămate.

Astfel, potrivit ştirilor juridice, prima instanţă era obligată să indice probele care au stat la baza adoptării soluţiei, dar şi pe cele care au fost înlăturate. Analiza sa este sintetizată într-un alineat: „analizând întreg materialul probator (declaraţiile persoanei vătămate, declaraţiile martorilor, certificatul medico legal şi declaraţiile inculpaţilor) cu privire la latura penală a cauzei, instanţa a constatat că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea faptei pentru care au fost trimişi în judecată”.

În susţinerea celor arătate mai sus, Curtea invocă şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială. Noţiunea de proces echitabil impune condiţia ca o instanţă care a motivat pe scurt hotărârea să fi analizat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse atenţiei.

Din aceste considerente s-a constatat că motivarea primei instanţe lipseşte cu desăvârşire, cuprinzând doar soluţia, fără a examina probele ce confirmă vinovăţia inculpaţilor ori să precizeze probele care au fost înlăturate, dacă este cazul, contribuţia fiecărui inculpat la săvârşirea faptelor, astfel încât, având în vedere dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b C.p.p., Curtea va admite apelurile declarate de inculpaţi, va desfiinţa sentinţa penală şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.