Un caz practic a fost pus în analiza Curţii Europene a Drepturilor Omului şi anume s-a pus problema dacă Convenţia Europeană garantează în drept la divorţ?

Situaţia de fapt

Potrivit ştirilor juridice, dl Babiarz s-a căsătorit cu R. în 1997. În toamna anului 2004, s-a cunoscut cu partenera sa actuală. În ianuarie 2005, s-a mutat din apartamentul pe care îl împărțea cu R. și a început să locuiască cu partenera sa actuală, care a dat naștere unei fetițe în octombrie 2005.

La 25 septembrie 2006, dl Babiarz a depus o cerere pentru un divorț fără culpă. R. nu a fost de acord cu divorțul, a declarat că îl iubea pe reclamant și a solicitat instanței să respingă cererea de divorț.

Dl Babiarz a solicitat atunci divorțul din culpă. De-a lungul procedurii, R. și-a menținut refuzul de a divorța. O serie de audieri a avut loc, fiind audiați 13 martori, inclusiv familia si colegii. La data de 17 februarie 2009, Tribunalul Regional din Lublin a refuzat să acorde divorțul reclamantului. Instanța a considerat că el este singurul responsabil pentru destrămarea căsătoriei, din cauza infidelității sale. Instanța a subliniat că, în conformitate cu legislația în materie, divorțul nu poate fi acordat în cazul în care a fost solicitat de partea vinovată de eșecul mariajului, în cazul în care celălalt soț refuză să-și dea consimțământul. În continuare, instanța a remarcat faptul că nu a existat nici un indiciu că R. a acționat din ură sau răzbunare prin refuzul consimțământului la divorț, ea exprimându-și în repetate rânduri dorința de a se împaca cu reclamantul.

Reclamantul a atacat hotărârea, fără succes însă.

Invocând articolul 8 (dreptul la respectarea private și de familie) și articolul 12 (dreptul de a se căsători) din Convenția europeană a drepturilor omului, reclamantul susține că, prin refuzul de a-i acorda divorțul, instanțele l-au împiedicat să se căsătorească cu partenera sa.

Ce a constatat Curtea?

În conformitate cu articolul 8, familiile de facto și relațiile sunt protejate, o astfel de protecție nu înseamnă că o recunoașterea legală specială trebuie acordată acestora. Nu s-a susținut, că eșecul de a obține divorțul și ficțiunea juridică a căsătoriei sale continue l-au împiedicat pe reclamant să recunoască paternitatea în ceea ce privește copilul pe care îl are cu noua parteneră.

Curtea notează în continuare că nu s-a argumentat că, în dreptul polonez refuzul de a acorda divorțul creează res iudicata, împiedicând astfel reclamantul să depună o nouă cerere de divorț la instanțele de judecată într-un stadiu ulterior, dacă și când circumstanțele se schimbă.

În opinia Curții, dacă dispozițiile Convenției nu pot fi interpretate ca garantând o posibilitate de obținere a divorțului, acestea nu pot, a fortiori, să fie interpretate ca garantând un rezultat favorabil în cadrul unei proceduri de divorț.

Potrivit ştirilor juridice, având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că nu a existat nici o încălcare a dreptului reclamantului de a se căsători și că, în împrejurările din prezenta cauză obligațiile pozitive care decurg din articolul 8 din Convenție nu impun autorităților poloneze obligația de a admite cererea reclamantului de divorț.

Articolul 12 al Convenției nu protejează dreptul de a pune capăt unei căsătorii la cerere. În cazul în care legislația națională permite divorțul, articolul 12 garantează persoanelor divorțate dreptul de a se recăsători. Interdicția privind divorțul poate fi o restricție admisibilă în dreptul de a se recăsători în cazul în care este formulată în termeni clari și aplicată într-un mod proporțional.

În concluzie, rezultă că nu a existat nici o încălcare a articolului 8 sau 12 din Convenție, presupunând că această ultimă dispoziție ar fi aplicabilă.