În ceea ce priveşte poprirea şi sechestrul asigurător atât vechiul Cod Fiscal cât şi noul Cod Fiscal, art. 129 alin. 2 VCF şi art. 213 alin. 2 NCF prevăd că măsurile asigurătorii se dispun sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
De asemenea alineatul 3 al aceloraşi articole prevăzute mai sus prevede că aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
Împotriva acestor prevederi legislative au fost aduse mai multe critici de neconstituţionalitate, criticile se referă la vechiul Cod fiscal însă au impact şi asupra noilor prevederi având în vedere că s-au păstrat dispoziţiile legale.
Motive de neconstituţionalitate
Se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale întrucât, atâta timp cât nu se prevede că măsura asigurătorie poate fi aplicată doar atunci când există temeiuri, indicii temeinice că ar exista pericolul sustragerii de la plată în eventualitatea în care se va stabili că există o faptă cauzatoare de prejudicii bugetului de stat, dispoziţia legală lasă loc arbitrariului organului fiscal.
Potrivit ştirilor juridice, se mai susţine că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât instituie două măsuri asigurătorii ce nu se justifică. Astfel, procesul – verbal de control încheiat de Direcţia de combatere a fraudelor constituie act de sesizare a Parchetului, care, la rândul său, în situaţia în care consideră că sunt elemente care conduc la ideea săvârşirii unor fapte penale cauzatoare de prejudicii, după începerea urmăririi penale, poate institui măsuri asiguratorii, fapt ce presupune o analiză a probelor din care să se constate existenţa unor temeiuri cel puţin rezonabile că ar exista pericolul sustragerii de la plata sumelor datorate. Este neconstituţional să se prevadă două măsuri asiguratorii în una şi aceeaşi situaţie, fiind creată o situaţie discriminatorie între societăţile pentru care sesizarea penală este formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi orice altă societate pentru care sesizarea penală este formulată în alt mod, chiar dacă ambele se pot face vinovate, eventual, de fapte similare.
Decizia Curţii Constituţionale
În ceea ce priveşte prima critică măsura organului fiscal trebuie să fie motivată în mod corespunzător de către conducătorul acestuia, întrucât în caz contrar ea poate să fie desfiinţată de instanţa judecătorească. Astfel, măsura asigurătorie dispusă poate fi cenzurată de instanţa judecătorească.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia este neconstituţional să se prevadă două măsuri asiguratorii în una şi aceeaşi situaţie, fiind creată o situaţie discriminatorie între societăţile pentru care sesizarea organelor de urmărire penală este formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi orice altă societate pentru care sesizarea organelor de urmărire penală este formulată în alt mod chiar dacă ambele se pot face vinovate, eventual, de fapte similare, ea priveşte aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea legii, care excedează competenţei Curţii Constituţional. Curtea Constituţională a statuat în repetate rânduri că nu intră în atribuţiile sale cenzurarea aplicării legii de către instanţele judecătoreşti, controlul judecătoresc realizându-se exclusiv în cadrul sistemului căilor de atac prevăzut de lege.
În concluzie, cu uşurinţă ne putem da seama că s-a respins excepţia, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 340/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 840/2016.