Institutul Cultural Român are drept scop reprezentarea, promovarea şi protejarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în străinătate.

Pentru îndeplinirea obiectivelor, conducerea acestuia este asigurată de Consiliul de conducere, Comitetul director, preşedintele Institutului şi vicepreşedinţii Institutului.

Potrivit art. 18 alin. 3) din Legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român, nr. 356/2003 republicată în Monitorul Oficial nr. 555/2016, se prevede că “numirea şi revocarea directorilor şi a directorilor adjuncţi se fac la propunerea preşedintelui Institutului şi cu avizul comun al Comisiei pentru cultură şi media şi al Comisiei pentru politică externă ale Senatului, prin ordin comun al ministrului afacerilor externe, al ministrului culturii şi al preşedintelui Institutului, pentru un mandat de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii pentru încă un mandat; directorul Accademia di Romania din Roma şi cel al Institutului Cultural Român şi de Cercetare Umanistică de la Veneţia sunt numiţi la propunerea preşedintelui Academiei Române.”

S-a considerat că această prevedere încalcă dispoziţiile constituţionale, invocându-se o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.

În motivarea excepţiei se arată că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece prevăd o modalitate arbitrară de încetare a contractului de muncă, respectiv revocarea, modalitate ce nu asigură salariatului posibilitatea de a o contesta potrivit reglementărilor dreptului muncii. Dreptul la protecţie în cazul concedierii nelegale nu se plasează în coordonatele unei simple opţiuni legislative, ci, din contră, este inerent conţinutului normativ al dreptului fundamental la măsuri de protecţie socială a muncii.

Potrivit ştirilor juridice, se susţine că legiuitorul, prin modul în care a înţeles să reglementeze procedura de revocare a directorilor Institutului Cultural Român, a negat dreptul la protecţie în caz de concediere nelegală, ceea ce echivalează cu nesocotirea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie. Stabilind revocarea ad nutum a directorilor Institutului Cultural Român, textul de lege criticat instituie, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă, un tratament juridic diferit pentru salariaţii cu funcţie de conducere ai Institutului Cultural Român, faţă de reglementarea aplicabilă salariaţilor cu funcţie de execuţie ai Institutului Cultural Român, potrivit căreia concedierea poate interveni doar în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.

Curtea Constituţională a stabilit că normele generale cuprinse în Codul muncii nu sunt aplicabile raporturilor juridice născute prin revocarea persoanei din funcţia de director/director adjunct al institutului cultural român din străinătate, de vreme ce o asemenea persoană nu este subiect al unui contract de muncă. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile legale criticate nu îngrădesc sub niciun aspect dreptul fundamental la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituţie.

Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la personalul angajat pe funcţii de execuţie, Curtea reţine că aceasta nu poate constitui un argument care să susţină încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, de vreme ce cele două categorii de personal – directori/directori adjuncţi, respectiv personal de execuţie – se află în situaţii juridice diferite. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui.

Prin urmare decizia a fost de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei prin Decizia nr. 571/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 836/2016.