Codul de procedură penală prevede faptul că oricare dintre părți, persoana vătămată sau procurorul pot promova contestația în anulare. Cazurile în care această cale de atac poate fi exercitată sunt atunci când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși citată a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința despre această posibilitate sau atunci când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Este legal să fie promovată contestația în anulare și atunci când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, când instanța nu a fost compusă conform legii sau a existat un caz de incompatibilitate sau când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului când aceasta era obligatorie conform legii.

Este admisibilă contestația în anulare atunci când judecata a avut loc în lipsa avocatului atunci când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, când ședința de judecată nu  a fost publică, când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent dacă audierea era legal posibilă și când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Acest ultim caz de contestație în anulare a făcut obiectul sesizării CCR în sensul că s-a considerat că nu este legal ca termenul în care să poată fi promovată această cale de atac în cazul în care împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă să fie de 10 zile de la data la care a luat la cunoștință de hotărârea a cărei anulare o cere.

Care au fost argumentele în susținerea excepției?

Momentul de la care contestatorul ia cunoștință de hotărârea a cărei anulare o cere poate fi cel al pronunțării, al comunicării minutei sau data punerii în executare a mandatului de executare conform dispozitivului hotărârii. În lipsa motivării hotărârii împotriva căreia a fost formulată contestație în anulare, unele dintre cazurile de contestație în anulare nu pot fi cunoscute și cel interesat nu poate exercita calea de atac sau, dacă contestația a fost formulată pentru un  motiv pe care nu îl poate dovedi, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă de către instanță.

Ce a decis CCR?

CCR a pronunțat Decizia 501/2016 care a fost publicată în Monitorul Oficial 733 din 21 septembrie 2016. Practic, indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei.

Cu privire la cazul în care împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, legiuitorul a prevăzut un termen de 10 zile de la data la care a luat la cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere, acest fapt aduce atingere prevederilor privind accesul liber la justiție. Acest caz de contestație în anulare presupune existența unei duble identități (de persoană și obiect), adică hotărârile penale să fi fost pronunțate împotriva aceleiași persoane și o identitate de faptă, în sensul că hotărârile au fost pronunțate pentru aceeași faptă.

Persoana împotriva căreia se face executarea poate lua cunoștință de ultima hotărâre penală definitivă prin înmânarea mandatului de executare a închisorii. Persoana împotriva căreia se face executarea nu are posibilitatea să stabilească dacă ultima hotărâre definitivă a fost pronunțată pentru aceeași faptă pentru a putea introduce contestația în anulare în termenul de 10 zile.

CCR consideră că nu este rezonabil să fie condiționată introducerea contestației în anulare de respectarea unui termen. Modul în care este conceput textul de lege produce un dezechilibru în defavoarea justițiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte sancțiunea inadmisibilității contestației în anulare.

În concluzie, CCR admite excepția de neconstituționalitate și decide că nu este legală impunerea termenului de 10 zile pentru exercitarea contestației în anulare în  cazul în care împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

De la latini și până astăzi

 Faptul că o persoană nu poate fi urmărită penal sau judecată de două ori pentru aceeași faptă își are originile în dictonul latin „non bis in idem” care datează de pe vremea împăratului Iustinian. În colecția de scrieri juridice de la acea vreme s-a prevăzut că „guvernatorul nu trebuie să permită ca aceeași persoană să fie acuzată din nou de o infracțiune pentru care a fost deja achitat.”

Și actuala excepție de neconstituționalitate admisă, se înscrie în lungul șir de excepții cu care acest Cod se poate mândri. De la intrarea sa în vigoare și până în prezent s-a constatat că acesta cuprinde o serie de texte de lege care sunt contrare Constituției și acordă mai multe drepturi unor părți din cadrul procesului penal și altora mai puține sau deloc.