Executorul judecătoresc este un organ de executare numit în funcţie de Ministrul Justiţiei care aduce la îndeplinire obligaţia stabilită printr-un titlu executoriu care poate fi reprezentat de o hotărâre a unei instanţe civile, comerciale sau penale, contract de credit al unei instituţii de credit, înscrisuri autentice notariale, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare, obligaţie care nu a fost adusă la îndeplinire de bunăvoie. 

Instituţia încuviinţării executării silite a suferit mai multe modificări, iar o noutate legislativă a reprezentat-o O.U.G. nr. 1/2016, care a adus modificări importante.

Încuviinţarea executării silite în vechea reglementare intra în competenţa executorului judecătoresc. Aceste dispoziţii au fost criticate şi s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens. În motivarea ei s-a susţinut că prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, activitatea ce constituie atributul instanţei de judecată. Executorii judecătoreşti nu fac parte din puterea judecătorească, aflându-se sub controlul Ministerului Justiţiei, astfel că se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi prevederile referitoare la justiţie, care se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 478/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 714/2016, a stabilit că executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2000, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei. Mai mult, acesta nu dispune de imperium – atribut care caracterizează numai judecătorul – pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanşarea executării silite, respectiv încheierea de încuviinţare a executării silite, şi nu beneficiază de atributele de imparţialitate şi de independenţă specifice numai instanţelor judecătoreşti. În concluzie, aceste dispoziţii încalcâ dispoziţiile constituţionale prin prisma faptului că începerea/declanşarea procedurii executării silite este sustrasă controlului judecătoresc, astfel că nu sunt respectate exigenţele dreptului la un proces echitabil, sub aspectul imparţialităţii şi independenţei autorităţii, înfăptuirea justiţiei fiind “delegată” executorului judecătoresc. Curtea s-a mai pronunţat odată asupra acestor dispoziţii declarându-le neconstituţionale.

Modificările O.U.G. nr. 1/2016 constă în revenirea la soluţia legislativă consacrată iniţial în legătură cu competenţa de încuviinţare a executării silite, aceasta fiind atribuită instanţei de executare. Ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 666 CPC, în redactarea dată prin Legea nr. 138/2014, prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale, legiuitorul a intervenit prompt, prin O.U.G. nr. 1/2016, din intenţia de a nu lăsa procedura încuviinţării executării fără o reglementare specifică în ceea ce priveşte competenţa şi procedura de soluţionare. Competenţa încuviinţării cererii de executare silită revenindu-i instanţei de executare.