Legislaţia penală prevede că în anumite cazuri poate interveni împăcarea părţilor, conform art. 159 C. penal, împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.

Aceste dispoziţii au fost subiectul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate în care s-a considerat că dispoziţiile art. 159 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului român, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor. Astfel, arată că procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii, ceea ce înseamnă că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc, ca regulă, din oficiu. O excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, care afectează desfăşurarea lui ulterioară, o reprezintă instituţia împăcării. În actuala reglementare, împăcarea intervine în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se exercită din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă, ceea ce înseamnă că – după începerea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiunii penale, care sunt atributele exclusive ale procurorului – poate să intervină, în cursul judecăţii, încetarea procesului penal prin voinţa inculpatului şi a persoanei vătămate sau, după caz, a părţii civile, fiind, astfel, cenzurată voinţa procurorului.

Curtea Constituţională a constatat că în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 159 alin. (1) din Codul penal, Curtea constată că este nefondată critica instanţei de judecată, autoare a excepţiei, potrivit căreia textul de lege menţionat încalcă prevederile constituţionale privind valorile supreme ale statului român, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, pe motiv că, pe de o parte, stingerea acţiunii penale prin împăcare – după punerea în mişcare a acţiunii penale şi, eventual, după trimiterea în judecată a inculpatului, care sunt atribute exclusive ale procurorului -, lipseşte de efecte actele procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale, respectiv de trimitere în judecată, iar, pe de altă parte, împăcarea poate interveni doar pentru anumite infracţiuni, fără ca acest tratament diferenţiat să se bazeze pe criterii obiective şi raţionale. În limita atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, dar şi potrivit politicii penale a statului, legiuitorul poate decide, în considerarea importanţei valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate şi a raporturilor sociale ce se nasc în urma acestor incriminări, pentru care dintre infracţiunile în cazul cărora acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare şi pentru care dintre aceste infracţiuni împăcarea nu este posibilă. Prin urmare a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 445/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 702/2016.

În concluzie, prin raportare la ştirile juridice, nu se pot reţine discriminări între persoanele care săvârşesc infracţiuni pentru care legea prevede expres posibilitatea împăcării, ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, şi persoanele care săvârşesc infracţiuni pentru care nu beneficiază de posibilitatea împăcării, întrucât persoanele respective se află în situaţii diferite, iar tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor are la bază criteriul obiectiv al importanţei valorilor sociale ocrotite prin respectivele norme de incriminare.