Evaziunea fiscala se întâlneşte atât pe plan naţional, cât şi pe cel internaţional, reprezentând una dintre cele mai răpândite infracţiuni cu caracter economic. Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi: ţinerea unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adevărului privnd livrările de mărfuri, preţurile practicate, comisioanele încasate sau plătite; întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de mărfuri; întocmirea de declaraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte din veniturile realizate. 

Legislaţia în domeniu, art. 11 din Legea nr. 241/2005  pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prevede că în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală pe lângă pedeapsa stabilită de instanţă este obligatorie luarea măsurilor asigurătorii. Acestea din urmă constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. Evident, obligativitatea acestei măsuri a atras mai multe critici ajungându-se pănă la invocare unei excepţii de neconstituţionalitate pe acest subiect.

În motivarea excepţiei s-a susţinut că obligativitatea instituirii sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului, prevăzută la art. 11 din Legea nr. 241/2005 care poate fi consultat pe portalele juridice,  lasă, practic, fără efect dispoziţiile art. 10 alin. (1) din aceeaşi lege, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege, dacă, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile. Se susţine că, deşi legiuitorul a urmărit, prin reglementarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, instituirea unei cauze de reducere a pedepsei, inculpatului nu i se conferă posibilitatea de a beneficia de aceasta, întrucât, în realitate, bunurile îi sunt indisponibilizate, conform art. 11 din Legea nr. 241/2005. Pentru acest motiv se susţine că textul criticat încalcă principiul egalităţii armelor şi, prin urmare, dispoziţiile art. 21 din Constituţie.

Curtea Constituţională a constatat că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elemenntelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate. Textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Astfel a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 320/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 636/2016.

Principiul accesului liber la justiţie semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform art. 11 din Legea nr. 241/2005, nu este de natură a înlătura aceste garanţii procesuale, aşa încât nu poate fi reţinută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a principiului menţionat mai sus.