Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Ştirile juridice arată că nu vor face parte din cheltuielile de judecată, susceptibile a fi suportate de partea adversă, amenzile judiciare, despăgubirile datorate pentru tergiversarea soluţionării pricinii (cu excepţia situaţiei în care contestatorul a fost de rea credinţă), cheltuielile făcute de mandatarul părţii în afara limitelor mandatului, cele efectuate pentru depunerea de diferite memorii la dosar sau pentru solicitarea de copii de pe actele din dosar, aspecte care nu au legatură cu soluţionarea pricinii şi cu pronunţarea hotărârii.

În legislaţie, art. 453 alin. 1) C. de procedură civilă, este prevăzut faptul că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Aceste dispoziţii au constituit subiectul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate.

Motivarea excepţiei 

Reglementarea de mai sus “permite şi favorizează situaţia potrivit căreia orice cetăţean român, în exercitarea dreptului său constituţional de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime – indiferent din ce calitate procesuală o face (de reclamant sau pârât), se află în imposibilitatea de a prevedea care sunt efectele acţiunilor sale în situaţia în care acesta va pierde procesul”. În concret, acesta se referă strict la împrejurarea generată de textul criticat, în sensul că “partea care pică în pretenţii va fi obligată să plătească părţii care a câştigat cheltuielile de judecată printr-o procedură distinctă de cea iniţială, generatoare la rândul ei de alte cheltuieli de judecată, la a căror plată va fi în mod cert obligată partea care a picat în pretenţii în primul ciclu procesual, prin însăşi efectul dispoziţiei legale criticate”.

Se consideră că “drepturile cetăţeanului prevăzute la art. 15 şi art. 21 din Constituţie sunt încălcate, atâta vreme cât accesul la justiţie al acestuia poate genera costuri perpetue şi ruinătoare”. Arată, astfel, că “imposibilitatea absolută a prevederii costului final al unui litigiu constituie o veritabilă îngrădire a dreptului cetăţeanului de a se adresa justiţie, îngrădire ce excede necesitatea unui autocontrol şi a unei autocenzuri din partea justiţiabilului în exercitarea dreptului său de a se prezenta în justiţie.”

Motivarea Curţii Constituţionale

Curtea a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil. Din aceste motive a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 463/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 655/2016.

În concluzie, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. În acest context, aşa cum s-a arătat şi în doctrină, la fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală a părţii, ce rezultă din chiar împrejurarea că a pierdut procesul.