Legislaţia arată că hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul personal al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi ori, în lipsă de recunoaştere, au fost pronunţate în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept internaţional privat român şi a fost respectat dreptul la apărare. Sunt recunoscute şi alte hotărâri în afară de cele menţionate mai sus dacă sunt îndeplinite unele condiţii n mod cumulativ şi anume: hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată; instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii şi dacă există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

Această din urmă condiţie referitoare la reciprocitate a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

Ce s-a susţinut în motivarea excepţiei?

Se susţine că prevederile legale criticate, prin impunerea condiţiei de reciprocitate, încalcă principiul constituţional potrivit căruia drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Potrivit art. 7 şi 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii, dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prevederile Declaraţiei şi la satisfacerea efectivă din partea instanţelor naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute prin Constituţie sau lege.

Apreciază că, condiţia de reciprocitate îngreunează recunoaşterea hotărârilor străine, deoarece această condiţie are mai mult o semnificaţie politică şi nu stă în puterea persoanei care cere recunoaşterea hotărârii străine să creeze instrumentul politic, respectiv actele şi tratatele internaţionale prin care să se stabilească relaţii de reciprocitate între România şi statul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei recunoaştere se solicită.

Motivarea Curţii Constituţionale

Curtea observă că legiuitorul român nu a stabilit în concret felul reciprocităţii, de fapt sau de drept, însă prin reglementări conexe în materie a dat posibilitatea determinării acesteia. Astfel, atunci când există un cadru juridic convenţional, condiţia reciprocităţii rezultă din chiar conţinutul unei convenţii internaţionale, de dispoziţiile căreia beneficiază, în mod corespunzător, cetăţenii din statele contractante. În lipsa unei asemenea convenţii, legiuitorul român a avut în vedere reciprocitatea de fapt stabilită de un organ central al administraţiei de stat care, prin specificul activităţii sale, deţine informaţiile necesare privind modalitatea prin care se poate obţine recunoaşterea unei hotărâri străine.

Ştirile juridice arată că obiectul procedurii recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor străine nu vizează fondul litigiului judecat într-un alt stat, întrucât potrivit art. 1.098 coroborat cu art. 1.104 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa română, cu excepţia verificării condiţiilor de recunoaştere, prevăzute la art. 1.096 din Cod, şi condiţiilor de refuz de recunoaştere, prevăzute la art. 1.097 din Cod, nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei. Din aceste considerente a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 294/2016, publicat în Monitorul Oficial nr. 616/2016.

În concluzie, legiuitorul român a reglementat prin norme speciale procedura recunoaşterii şi punerii în executare a acestora având în vedere raporturile dintre state care trebuie să acorde condiţii egale de desfăşurare a litigiilor, ţinând cont de sistemele juridice specifice. Părţile dintr-un proces trebuie să beneficieze de acelaşi tratament procesual, astfel încât recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate pe teritoriul unui stat nemembru se va face pe baza reciprocităţii stabilite între state.