O noutate legislativă o reprezintă infracţiunea de influenţare a declaraţiilor introdusă prin art. 272 C. penal. Această infracţiune constă în încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de a unu la 5 ani. Dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Ce este vinovaţia ?
Vinovaţia este o manifestare de conştiinţă şi de voinţă care însoţeşte în mod activ, acţiunile unei persoane şi care constă în atitutindea psihică a acelei persoane faţă de acţiunea sau inacţiunea sa, în sensul cunoaşterii împrejurării că fapta este prevazută de legea penală, că poate produce urmări periculoase, fie că le doreşte, fie că le acceptă fie manifestă indiferenţă.
Cu ce formă de vinovăţie trebuie să fie săvârşită o infracţiune?
Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală. Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită. Iar fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul: prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţie directă); prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă). Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul: prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu prevedere); nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (culpa fără prevedere).
Ce influenţă are asupra dreptului civil stabilirea vinovăţiei?
Distincţia între formele vinovăţiei, în dreptul nostru civil, de regulă, nu prezintă interes practic, deoarece răspunderea civilă reparatorie are ca finalitate nu atât condamnarea făptuitorului, ci repararea integrală a prejudiciului injust cauzat victimei. Aşadar, o persoană care a cauzat un prejudiciu altuia este obligată să-l repare în întregime, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau fară intenţie, din culpă. Cuantumul reparaţiei depinde de întinderea prejudiciului şi nu de forma vinovăţiei.
Totuşi, uneori, distincţia dintre formele vinovăţiei prezintă importanţă. Astfel, în cazul în care pentru un prejudiciu răspund în solidar două sau mai multe persoane, în raporturile dintre ele, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în funcţie de contribuţia fiecăreia la cauzarea prejudiciului ori, dacă aceasta nu poate fi stabilită, proporţional cu intenţia sau gravitatea culpei fiecăreia.
Se poate spune că acela care nu a avut reprezentarea faptei sale şi nu i-a prevăzut urmările prejudiciabile şi care, după împrejurări, nu trebuia şi nici nu putea obiectiv să le prevadă, acţionează fară vinovăţie. Prevederea şi posibilitatea de prevedere se prezumă. Această prezumţie poate fi însă înlăturată, dovedindu-se lipsa discernământului sau o cauză externă autorului faptei care l-a împiedicat să-şi poată reprezenta caracterul ilicit al faptei şi prevedea urmările sale prejudiciabile.
Forma de vinovăţie în cazul infracţiunii de influenţare a declaraţiilor
În reglementarea infracțiunii de influențarea declarațiilor în cuprinsul dispozițiilor art. 272 alin. 1 C. penal legiuitorul a considerat îndeplinită cerința specială a acestei infracțiuni numai în cazul în care fapta (dacă nu este nici una de corupere și nici una de constrângere) are un caracter vădit intimidant. S-a dorit, prin această reglementare, evitarea situațiilor în care o persoană ar putea reclama o acțiune de intimidare deși aceasta nu ar atinge gradul de intensitate pentru a justifica o intervenție a legii penale.
Infracțiunea de influențare a declarațiilor se poate săvârși doar cu intenție directă. Concluzia se impune față de formularea textului care nu permite o altă interpretare, întrucât dacă am considera că fapta s-ar putea săvârși și cu intenție indirectă, ar însemna să acceptăm faptul că inculpatul ar putea să nu urmărească rezultatul faptei sale, pe care îl prevede, ci doar să accepte posibilitatea producerii lui, variantă care însă nu poate fi primită, din prisma textului analizat.
În concluzie, ştirile juridice arată că fără săvârşirea unei infracţiuni, nu se poate antrena răspunderea penală a persoanei ce a săvârşit-o, iar răspunderea ce decurge din nesocotirea normei de drept revine persoanei care a săvârşit fapta, şi nu alteia.
Subliniem că stabilirea formelor vinovăţiei în procesul juridic are o importanţă deosebită, pornind de la premisa că răspunderea penală numai pentru faptele săvârşite cu vinovăţie a reprezentat un imens progres al gândirii juridice.