În cursul urmăririi penale persoana interesată poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală în cazul în care prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Competenţa îî revine judecătorului de cameră preliminară care în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale poate dispune respingerea plângerii, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată sau admiterea plângerii, urmând să desfiinţeze soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală.
Iar în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă sau verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate şi: respinge plângerea ca nefondată, admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală. În aceste din urmă cazuri, încheierea prin care s-a pronunţat este definitivă, nefiind supuse niciunei căi de atac.
Aceste din urmă prevederi legislative au făcut obiectul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate.
Ce s-a susţinut în motivarea excepţiei?
Prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece, în apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva soluţiei de clasare dispusă de procuror nu poate fi contestată.
Care a fost decizia Curţii Constituţionale?
Curtea a constatat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare, sens în care prin absenţa dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri sau excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară.
Dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Din aceste motive a respins, ca neîntemeiată, excepţia, prin Decizia nr. 326/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 565/2016.
Concluzii
Dispoziţiile legislative de mai sus nu sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi principiului egalităţii în drepturi, deoarece instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare. Trebuie să avem în vedere faptul că în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată nu poate fi pusă în discuţie existenţa unei vinovăţii care să impună dublul grad de jurisdicţie în materie penală, întrucât aceasta, în acord cu art. 23 alin. (11) din Constituţie, se stabileşte numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.