În cazul concursului de infracţiuni, atunci când o persoană a săvârşit două sau mai multe infracţiuni fără să se fi pronunţat o hotărâre definitivă asupra vreuneia, pedeapsa principală se stabileşte într-un mod special reglementat de C. penal în art. 39. În legislaţie se prevede că atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii cea mai grea la care se adaugă o treime din totalul celorlalte pedepse, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlate amenzi.

Aceste dispoziţii au făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

Ce s-au invocat în motivarea excepţiei?

Se susţine că prevederile criticate încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, deoarece puterea legislativă a interferat în activitatea puterii judecătoreşti dispunând modalitatea în care cea din urmă trebuie să aplice o pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni. De asemenea, textul criticat aduce atingere independenţei judecătorilor, întrucât, atunci când pronunţă o sentinţă, aceştia nu sunt independenţi în a lua decizia care să se întemeieze pe baza aprecierilor şi convingerilor raportate la probele administrate în cauză, la condiţiile concrete în care s-a săvârşit fapta, precum şi la conduita inculpatului.

Cum a motivat Curtea?

Reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni – real şi formal, cât priveşte persoana fizică, infractor major, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. din aceste motive, a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 256/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 553/2016.

Concluzii

Potrivit ştirilor juridice, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii.