În legislaţie este prevăzută noţiunea de concurs de infracţiuni. Acesta intervine în cazul în care două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele precum şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. Există concurs şi atunci când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
Conform art. 39 alin. 1 lit. b) din C. penal pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte se aplică în felul următor când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Dispoziţiile menţionate anterior au constituit subiectul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, soluţionată prin Decizia nr. 329/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 551/21016.
Care au fost motivele excepţiei?
S-a susţinut că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei, respectiv ale art. 11 alin. (2), conform căruia “tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, şi ale art. 20 referitor la prioritatea tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, arată că norma de drept penal, în temeiul principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie să aibă caracter accesibil şi previzibil. Se apreciază că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu îndeplinesc aceste cerinţe, instituind un “caracter suprapenal al pedepsei”, din moment ce sporul prevăzut de dispoziţiile de lege criticate, mai ales în condiţiile stărilor de agravare a pedepsei, poate depăşi de mai multe ori cuantumul maxim legal al pedepsei. Mai mult, acest spor are caracter de pedeapsă principală suplimentară pentru aceleaşi fapte, şi nu de spor, care, prin definiţie lingvistică şi caracter logico – juridic, nu poate depăşi o fracţie de 1/2 din pedeapsă, în acest mod, ajungându-se la pedepse neexecutabile sau care depăşesc chiar maximul general al pedepsei închisorii.
Cum a motivat Curtea?
Curtea apreciază ca fiind nefondată critica instanţei de judecată potrivit căreia dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal ar aduce atingere prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, deoarece ar institui un “caracter suprapenal al pedepsei”, iar sporul prevăzut de acestea ar avea “caracter de pedeapsă principală suplimentară” pentru aceleaşi fapte, ajungându-se la pedepse care ar depăşi maximul general al pedepsei închisorii.
Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal ar încălca cerinţele art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât textul de lege criticat îndeplineşte cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Din acest motiv a respins excepţia ca neîntemeiată.
Concluzii
Ştirile juridice arată că în individualizarea legală a sancţiunilor de drept penal legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Mai mult trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea.