Procedura trimiterii preliminare are o importanţă crucială pentru făurirea şi dezvoltarea dreptului comunitar deoarece jurisprudenţa creată în această procedură de către Curtea de Justiţie a UE a fundamentat şi afirmat constant principiile dreptului UE precum supremaţia dreptului comunitar, efectul direct, subsidiaritatea şi proporţionalitatea.

Ce reprezintă trimiterea preliminară?

Trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, care este menit să confere instanțelor statelor membre mijloacele de a asigura o interpretare și o aplicare uniformă a acestui drept în cadrul Uniunii pentru a uniformiza justiţia.

Cadrul legal al acestei instituţii îl reprezintă Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Articolului 19 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană și articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, prevăd competenţa Curţii de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii și cu privire la validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Astfel, orice instanță națională sesizată cu privire la un litigiu în care aplicarea unei norme de drept european ridică întrebări poate decide să consulte Curtea de Justiție pentru a le soluționa. Există două tipuri de procedură a întrebărilor preliminare: trimiterea în vederea interpretării normei europene (de drept primar și drept secundar) prin care judecătorul național îi solicită Curții de Justiție să precizeze un punct de interpretare a dreptului european, pentru a putea să-l aplice în mod corect; şi trimiterea în vederea aprecierii validității unei norme europene de drept secundar prin care judecătorul național îi solicită Curții de Justiție să controleze validitatea unui act al dreptului european.

Ne propunem în cele ce urmează să răspundem la mai multe întrebări.

Este obligat judecătorul naţional să solicite CJUE interpretarea tratatelor?

În cazul în care se pune în discuţie interpretarea prevederilor tratatului şi se invocă în faţa unui organ jurisdicţional ale cărui hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, acest organ jurisdicţional este obligat să sesizeze Curtea de Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Este obligat judecătorul naţional să sesizeze CJUE cu o acţiune preliminară în  ipoteza în care aceasta nu influenţează rezultatul litigiului şi nu este necesară pentru dezlegarea pricinii?

Răspunsul este în mod firesc negativ, instanţa naţională nu poate fi obligată să uzeze de acţiunea preliminară în aceste condiţii.

Ca un exemplu prin Încheierea din 8 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 8073/2/2006, ÎCCJ şi-a motivat hotărârea de a nu sesiza CJUE cu acţiune preliminară, deoarece aceasta nu este utilă şi pertinentă cauzei.

Instanţa naţională poate să-şi întemeieze hotărârea de a nu sesiza CJUE cu interpretarea prevederilor CE şi în baza unor motive ce au fost soluţionate anterior?

Hotărârile CJUE sunt izvor de drept, iar instanţele naţionale au obligaţia să ţină seama de ceea ce s-a stabilit prin acestea.

Menţionăm că nu este necesară sesizarea CJUE cu o acţiune preliminară dacă Curtea s-a pronunţat anterior cu privire la aceeaşi problemă.

Există vreun risc pentru instanţa naţională care hotărăşte să nu trimită CJUE o  întrebare preliminară?

În materia contenciosului administrativ, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată prevede un motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă şi anume „pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată”.

Astfel în cazul menţionat mai sus riscul îl constituie ca hotărârea pronunţată să fie atacată cu o cale extraordinară de atac, şi anume revizuirea. Însă acest motiv de revizuire e ste prevăzut doar în materie de contencios administrativ.

Concluzii

Procedura întrebărilor preliminare reprezintă așadar o trimitere de la judecător la judecător. Deși aceasta poate fi solicitată de una dintre părțile la litigiu, instanța națională este cea care ia decizia de a o trimite în fața Curții de Justiție.

Trebuie să precizăm faptul că  instanțele naționale care nu se pronunță în ultimă instanță nu au obligația de a exercita această trimitere, chiar dacă una dintre părți solicită acest lucru.

În principiu, Curtea de Justiție trebuie să răspundă la întrebarea ridicată. Ea nu poate refuza să răspundă la aceasta pe motiv că răspunsul nu ar fi nici pertinent, nici oportun în ceea ce privește litigiul principal. În schimb, ea poate să refuze răspunsul, dacă întrebarea nu este de competența sa. Iar hotărârea Curții de Justiție are autoritatea de lucru judecat. Ea este obligatorie nu numai pentru instanța națională care a inițiat procedura întrebărilor preliminare, ci și pentru toate instanțele naționale din statele membre.