Tot mai multe cereri se primesc de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului din partea cetăţenilor români care au fost parte într-un proces. Românii se plâng din ce in ce mai mult de nedreptităţile justiţiei româneşti şi găsesc o salvare în Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Acest lucru a făcut ca România să se afle pe locul al doilea, după Rusia, din punct de vedere al numărului de cereri introduse pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului astfel că, dintr-un total de aproximativ 110.000 de cereri ce se află în prezent pe rolul C.E.D.O., 12% au fost intentate împotriva Statului Român.

Dacă nemulţumirea acestora este îndreptăţită sau nu, se poate decide numai după o analiza atentă a fiecărei situaţii în parte. Important este însă faptul că, din fiecare proces judecat de o instanţă, va ieşi cel puţin o persoană care consideră că i s-au încălcat unele drepturi fundamentale, deoarece cel puţin o persoană va gândi ca “nu s-a făcut dreptate”.

Recent s-a pronunţat o hotărâre de admitere a cererii formulate. Este vorba despre Hotărârea privind Cauza S.C Antares Transport-S.A. şi S.C. Transrobz-S.R.L. împotriva României publicată în Monitorul Oficial nr. 462/2016.

Motive invocate

În cauză celor două societăţi li s-au retras licenţele de transport pe toate traseele pentru care căştigaseră licitaţia. Se consideră că acest lucru vine în contradicţie cu prevederile legale şi în mod legal ar fi trebuit să se retragă doar o singură licenţă nu pentru întreaga grupă de trasee. Mai mult instanţele au susţinut faptul că reclamanta nu făcuse dovada prejudiciului pretins cauzat prin decizia Autorităţii Rutiere Române, întrucât putea să participe la o nouă licitaţie publică. În plus, nu exista nicio probă care să ateste că societatea reclamantă ar fi fost împiedicată să participe la o nouă licitaţie.

1. Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

S-a considerat că retragerea licenţelor de transport pentru celelalte şase trasee din grupă a fost nelegală şi s-a realizat cu încălcarea dreptului la respectarea bunurilor lor, aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care se citeşte după cum urmează:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

2. Încălcarea art. 41 din Convenţie

Potrivit acestuia   în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al  părţilor contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

Astfel, se susţine că nu i-a fost reparat prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a retragerii licitaţiilor pentru toate traseele.

Susţinerea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Cu privire la punctul 1, mai sus menţionat

Se consideră că ingerinţa asupra bunurilor reclamantelor reprezentă mai degrabă o reglementare a folosinţei decât o lipsire de bunuri, astfel încât jurisprudenţa privind despăgubirea pentru situaţii de lipsire de proprietate nu se aplică în mod direct, măsura de reglementare arbitrară şi disproporţionată nu îndeplineşte cerinţele privind protecţia bunurilor conform art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu alte cuvinte, riscul oricărei greşeli făcute de autoritatea statului trebuie suportat de stat, iar erorile nu trebuie remediate cu suportarea costului de către persoana fizică respectivă.

Consideraţiile anterioare sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că reclamantele au suferit o povară individuală excesivă cauzată de măsura de reglementare.

În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Cu privire la punctul 2, mai sus menţionat

Curtea consideră că nu se poate pronunţa asupra aspectului referitor la aplicarea art. 41. Prin urmare, este necesar să se rezerve această chestiune şi să se stabilească procedura ulterioară, ţinând seama de posibilitatea unui acord între statul pârât şi reclamante. În consecinţă, Curtea rezervă această chestiune şi invită Guvernul şi reclamantele să transmită în termen de şase luni de la data la care hotărârea devine definitivă observaţiile lor scrise cu privire la cuantumul despăgubirilor care urmează să fie acordate reclamantelor.

Concluzii

Din plângerile împotriva României care sunt admise și asupra căror CEDO se pronunță pe fond, în aproximativ 90% din cazuri CEDO a găsit cel puțin o încălcare a unui drept stipulat în convenție.

Această statistică sugerează faptul că există o slabă înțelegere și aplicare a principiilor CEDO la nivelul instanțelor de judecată din țară. Pentru ca protecția drepturilor omului să fie reală este necesar ca instanțele naționale să cunoască și să aplice principiile CEDO, iar ceilalți participanți la proces (avocați, procurori) să poată să-și formuleze pozițiile în linie cu principiile CEDO.

Numărul mare de plângeri formulate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) împotriva României reflectă, pe de o parte, lipsa încrederii în justiția română, iar pe de altă parte neaplicarea la nivel național a standardelor impuse de Convenția europeană.