În pofida braconajului şi a exceselor săvârşite prin exploatarea unor breşe legislative, codrii româneşti încă mai sunt populaţi de o faună bogată. Atitudinea românilor faţă de vânătoare variază mult, de la o respingere totală şi până la o pasiune neţărmurită care incită la ilegalităţi.

Codru-i frate cu românul! De aceea nici nu-i de mirare că atât legislaţia privind exploataţiile forestiere, cât şi cea referitoare la fondul cinegetic reprezintă subiecte sensibile, ce provoacă îndârjite confruntări… din fericire doar verbale!

Legea 149/2015 privind modificarea şi completarea Legii vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic (407/2006) a fost publicată în “Monitorul Oficial” 453/2015. Până să vadă lumina tiparului, ea a fost modificată şi paramodificată. Senatul a respins-o. Executivul n-a susţinut adoptarea sa. Preşedintele a expediat-o la reexaminare.

Simultan, ONG-urile din domeniul protecţiei animalelor, iubitorii de natură, ecologiştii au contestat-o vehement. Nu se poate spune că n-au avut şi dreptate. După cum nu se poate spune nici că noua reglementare e perfectă!

Vânătorul e definit, conform noilor ştiri juridice ca persoana fizică licenţiată, membră a unei organizaţii vânătoreşti gestionare de faună cinegetică, care ocroteşte, îngrijeşte şi… “extrage fauna cinegetică”.

În opinia guvernului, definiţia noţiunii de vânător n-ar fi trebuit să înglobeze şi îndatorirea persoanei fizice de a face parte dintr-o organizaţie de vânătoare, deoarece calitatea de vânător se dobândeşte în urma unei examinări iar în restul UE se dovedeşte prin permisul de vânătoare, nicidecum prin carnetul de membru al vreunei asociaţii.

Guvernul a considerat că, în acest mod, a fost încălcat principiul liberei asocieri din Constituţie; niciun cetăţean n-ar trebui forţat să se alăture unei asociaţii!

 

Pot primi vânătorii interdicţie de acces de la proprietarul pădurii?

În forma sa de bază, Legea vânătorii spunea că nimeni n-are dreptul de-a vâna pe terenul altuia fără a avea asupra sa autorizaţia de vânătoare – ce dovedeşte consimţământul proprietarului, al asociaţiei de proprietari sau al persoanei mandatate de aceştia.

Acum, după modificarea adusă prin noul act normativ, Legea nu mai spune decât că “nimeni n-are dreptul de a vâna pe terenul aflat în proprietatea altuia fără a avea asupra sa autorizaţia de vânătoare”. Nici gând să mai fie solicitat consimţământul proprietarului.

În viziunea preşedintelui (căruia legea i-a fost transmisă pentru promulgare), o astfel de prevedere contravine unui drept fundamental: dreptul de proprietate privată. Dar Legea vânătorii – forma finală, prevede că deţinătorii cu orice titlu ai terenurilor incluse în fondurile cinegetice au obligaţia de a permite desfăşurarea acţiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le deţin sau aparţin, cu condiţia ca vânătorii să aibă la ei autorizaţiile de vânătoare.

Potrivit ultimelor ştiri juridice, împiedicarea, prin exercitarea de acte de violenţă, a desfăşurării activităţilor de vânătoare autorizate, de către deţinătorii cu orice titlu ai terenurilor incluse în fondurile cinegetice, constituie infracţiune. Se pedepseşte cu închisoare, de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

În forma trimisă la promulgare exista o prevedere potrivit căreia “proprietarii şi administratorii terenurilor cuprinse în fondurile cinegetice au obligaţia de a permite amplasarea gratuită a instalaţiilor vânătoreşti temporare, care nu afectează folosinţa de bază a terenurilor”. Preşedintele a apreciat că şi aceste prevederi încalcă, nonşalant, litera Constituţiei, dreptul de proprietate privată.

Numai că, în acest caz, după reexaminare textul a fost reformulat în respectul Constituţiei, în sensul că gestionarii au obligaţia de a solicita în scris încuviinţarea proprietarilor şi administratorilor terenurilor cuprinse în fondurile cinegetice, în vederea amplasării instalaţiilor vânătoreşti temporare ce nu afectează folosinţa de bază a terenurilor. Gestionarul este persoana juridică licenţiată căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul fondului de vânătoare.

 

Spre ştiinţa celor ispitiţi de braconaj…

Infracţiunea de braconaj poate fi săvârşită prin fapte cum ar fi: vânătoarea practicată fără permis, practicarea vânătorii cu laţuri şi ogari; vânătoarea în Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării”, în parcuri naţionale, în rezervaţii ştiinţifice, în zonele cu protecţie strictă (în scopuri ce diferă de interese legale precum protejarea faunei şi florei sălbatice, conservarea habitatelor naturale, prevenirea producerii unor daune importante).

Tot în cuprinsul infracţiunii de braconaj intră şi vânătoarea pe timp de noapte la lumina farurilor auto sau cu dispozitive cu termoviziune ce permit împuşcarea vânatului pe întuneric; vânarea urşilor la nadă sau la bârlog; accesul în fondurile cinegetice sau practicarea vânătorii cu capcane neautorizate, cu păsări de pradă şi arcuri, arbalete ori alte arme decât cele autorizate sau omologate pentru vânătoare. Aceste fapte vor fi pedepsite cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă!

 La vânătoare de… păsări cântătoare

O altă sursă de dispute a constituit-o mărirea perioadei anuale de îngăduire a vânătorii anumitor păsări, cântătoare ori ba. Vânătorul băştinaş nu-i prea doritor să-şi irosească muniţia pe gingaşele ciripitoare, însă există străini cu buzunarele doldora, dornici să practice acest sport, spre disperarea ONG-urilor din domeniul protecţiei păsăretului sălbatic şi a ecologiştilor. Fie vorba între noi, cât ar fi vânătorii de cutezători… cu ecologiştii nu-i de glumit.

Adevărul-adevărat e că “împuşcarea păsărelelor cântătoare” nu sună deloc încântător, oricât ar fi de dornice rubedeniile noastre din penisola italiana să se înfrupte din carnea de ciocârlie românească şi oricât ar tânji autorităţile noastre după banii lor. Pe de altă parte, UE nu priveşte cu ochi prietenoşi această practică vânătorească. În unele ţări europene vânătoarea micilor ciripitoare este interzisă.

Printre păsările pentru care proiectul iniţial al legii îngăduia creşterea perioadei de vânătoare se numără gârliţa, gâsca-de-vară, raţa fluierătoare, lişiţa, sitarul, graurul. Lucru pe care ONG-urile de profil, inclusiv Societatea Ornitologică, nu l-au putut tolera, deoarece în unele cazuri noile perioade de vânătoare (prelungite) coincideau parţial cu intervalele de reproducere ale acestor zburătoare.

Chiar dacă legiuitorul n-a îndeplinit încă toate dorinţele ecologiştilor şi iubitorilor de animale (dintre care unii ar scoate până şi cuvântul “vânător” din dicţionar), totuşi actul normativ publicat în “Monitorul Oficial” a adus îmbunătăţiri evidente faţă de varianta iniţială. Astfel, s-au scurtat substanţial perioadele de vânătoare pentru câteva specii de păsări. Gâsca-de-semănătură a fost chiar tăiată de pe “lista neagră”; vânătorii îi vor da pace. Un succes!

A rămas, însă, pe listă, sărmana gâscă-de-vară, bunica gâştelor domesticite. La primele semne de răcire a vremii, gâştele-de-vară ar face bine să zboare spre meleaguri mai prietenoase. În ciuda numelui, ele pot fi vânate şi iarna!