Aproape ajunsesem acasă când am zărit pe treptele din fața blocului o fetiță plângând.   Când am ajuns în dreptul ei am recunoscut-o: locuia la etajul 3 în bloc cu mine. Am întrebat-o: „De ce plângi? Ce ai pățit?” Printre sughițuri mi-a răspuns: „Azi la școală am pierdut Iphone-ul primit de la mama. Ce mă fac?” Am răsuflat ușurată, nu era ceva grav, dar oricum am rămas surprinsă că un copil de 8 ani avea un telefon așa performant. La ce i-o fi folosind? I-am zis: „Hai să mergem sus, nu are rost să mai stai aici, probabil că mama ta este îngrijorată.” M-a luat de mână, și-a șters lacrimile și am intrat în bloc. Am urcat la etajul trei, am sunat la ușă și ne-a deschis mama fetiței. A rămas mirată de prezența mea, i-am explicat motivul apariției mele în cadrul ușii ei. Când a aflat ce i se întâmplase fetiței a zis: „A, nu-i nimic o să-ți cumpăr altul. Se mai întâmplă să pierzi lucruri! ”

Am lăsat fetița în brațele grijulii ale mamei și m-am îndreptat spre apartamentul meu. Mi-am scos cheia din geantă, am deschis ușa și în acel moment m-am simțit ca și cum m-am întors în timp cu peste 20 de ani în urmă când eram și eu elevă, de vâsta fetiței care își pierduse telefonul. Și deodată, m-au cuprins amintirile, m-am afundat în fotoliul din sufragerie, am închis ochii și totul părea atât de real derulându-se în fața ochilor mei.

Am crescut cu cheia de gât. Și sunt mândră de acest lucru. Când eram eu elevă nu existau bone cu care să stai acasă când veneai de la școală, în timp ce părinții erau la serviciu. Erau zile  în care nu-mi vedeam părinții, fiindcă lucrau în schimburi, dimineața sau noaptea. Cheia de gât a reprezentat pentru mine simbolul responsabilității și libertății mele. Știam că atunci când vin de la școală trebuie să am grijă să nu intru în discuție cu persoane pe care nu le cunosc, după ce intru în casă să nu deschid ușa la necunoscuți și dacă întâmplător aflam de la vecina de palier că s-a adus ulei sau zahăr la alimentara din colț să mă așez la coadă. Poate apucam să cumpăr, poate nu. Important era că acolo la coadă intrai în vorbă cu o grămadă de persoane. Atunci nu exista Facebook ca să socializezi, relația interumană era pe primul loc. Acum toți se întâlnesc pe Facebook, dar, de fapt fiecare stă singur, doar el și calculatorul.

După ce ajungeam de la școală, îmi făceam conștiicioasă temele și apoi ieșeam afară la joacă unde mă întâlneam cu ceilalți copii la bătătorul de covoare din spatele blocului. În joaca mea, mereu verificam să nu pierd cheia pe care mama mi-o pusese cu atâta grijă la gât. Atunci când ne jucam se întâmpla să ne julim la genunchi, dar nu alergam repede la mama speriați de ce am pățit. Ne ridicam și ne continuam joaca. Dacă se întâmpla să ne mai certăm pentru o gumă Turbo sau vedeam că unul dintre noi se lăuda că are ultimul număr din revista Pif, nu ne supăram și nu aveam frustrări. Totodată, nu-mi amintesc ca cineva să fi avut vreo problemă că mergeam la ore și sâmbăta. Nu era un capăt de țară. Nu alergam repede la psiholog să ne tratăm pentru cearta pe o surpriză Turbo.

Nu pot să uit cum era Crăciunul. De obicei înainte de Crăciun dacă aveai noroc puteai cumpăra un kilogram de portocale sau banane după ce stăteai ore întregi la coadă. Am stat și eu la coadă cu ai mei. Uneori ajungeam victorioși acasă cu prețioasele cumpărături care erau pe jumătate necoapte. Le puneam ca pe niște trofee de preț sus pe dulap, verificându-le zilnic să vedem dacă și-au mai schimbat culoarea. Ce gust unic și minunat aveau acele portocale ! Și acum mai simt mirosul cojilor de portocală pe care le puneam la uscat pe calorifer ca să păstrăm cât mai mult aroma lor cu noi. Nu de puține ori stăteam degeaba la coadă, până ne venea rândul, fructele mult râvnite se terminau. Nu-i nimic, nu era un capăt de țară! Puteam mânca și mere, erau foarte bune și erau naturale, de la țară.

Când trebuia să plecăm de acasă, de multe ori luam mașina unchiului, că a lui avea număr par și putea circula în săptămâna în care vroiam să plecăm. Tânjam după sfârșitul de săptămână când plecam la țară, bucurându-ne de tot ce ne puteau oferi bunicii. Ne întâmpinau în pragul porții cu obrajii rumeni și cu zâmbetul pe buze. Ce aromă de pâine de casă venea din bucătărie! Iar plăcinta bunicii creștea în cuptor răspândind miresme îmbietoare. Ce vremuri minunate!

Aveam prieteni de joacă și la țară la bunici. Alergam pe dealuri, ne jucam „țară, țară vrei ostași”, ne salvam când ziceam „piua” și apoi obosiți, murdari de atâta alergătură, dar fericiți, veneam în casă. Mereu beam apă rece scoasă de bunicul din fântână, și credeți-mă că n-am răcit. Vara când ne topeam sub arșița soarelui ne băteam cu apă și chiuiam fericiți, savurând fiecare clipă.

Atunci la școală eram toți egali. Toți aveam uniformă și era tare bine, nu aveai o problemă dimineața să te îmbraci după ultima revistă de modă, să te asortezi cu ultima geantă în trend sau să te superi că ți-ai uitat i-phon-ul acasă! Nu, atunci grija era să-ți pui în ghiozdan caietele și cărțile pentru ziua respectivă, să iei pachetul cu mâncare din care te înfruptai în pauza mare și, bineînțeles să îți pui cheia de gât. Erau așa puține griji și eram fericiți! Eram cu toții copii și ne trăiam bucuriile specifice vârstei. Ne vedeam după ore la bătătorul de covoare din spatele blocului, bucurându-ne de fiecare clipă petrecută împreună, fiindu-ne străine cuvinte ca messenger sau Facebook.

Evident că mijloacele tehnice din ziua de azi sunt bune și ne ușurează viața. V-ați gândit că poate toate aceste lucruri le răpesc copiilor bucuria de a fi copil, de a avea prieteni reali cu care să se joace, nu doar prieteni virtuali? V-ați gândit că în dorința părinților ca odraslele lor să fie în trend cu moda le cumpără gadgeturi mult peste nevoile vârstei lor?

Eu zic că fiecare vârstă are jucăriile și bucuriile ei. Important este ca în evoluția noastră să nu ardem etape, să ne bucurăm de fiecare zi și moment din viață, pentru că este unic! Așa cum momentele de care am povestit aici nu vor mai veni niciodată! Mi-aș dori să mă trezesc dimineața să-mi pun uniforma, să-mi iau cheia de gât și să plec agale spre școală, iar după ore să joc cu prietenii mei de atunci elasticul, șotron sau lapte gros! Au rămas doar amintiri, dar ce amintiri… extrem de frumoase!

Când am crescut am înțeles că acea cheie de la gât m-a responsabilizat, m-a făcut să mă maturizez mai devreme decât pe alți copii. Acea cheie m-a învățat cum să caut drumul în viață către ușa succesului, să o găsesc și să o deschid cu cheia potrivită. Până la urmă cheia este la fiecare dintre noi. Doar de noi depinde dacă știm să o folosim cum trebuie în viață.

Știu că vecina mea din dragoste pentru fiica ei îi va cumpăra alt telefon scump fără să se gândească ce mare deserviciu îi va face în viitor copilului său. Va fi greu pentru acel copil să prețuiască un lucru, să se poată bucura de el, atâta timp cât știe că dacă îl va pierde va primi altul în loc, fără să înțeleagă că trebuie să muncești pentru a obține ceva, nimic nu cade din cer, poate doar câștigul la loto!

Sunt lucruri pe care nu ți le poate cumpăra nimeni dacă le-ai pierdut, pentru că în viață ”dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.” (J.F.Kennedy).