În ultimii 15-20 de ani, şcoala românească a trecut printr-o lungă serie de experimente, pe care guvernanţii ce s-au perindat au preferat să le boteze “reformă”. De la reformă, însă, te aştepţi la rezultate. Unele pozitive! Ca şi în alte domenii, de pildă în cel economic, s-a purces la reformă cu intenţii bune. Numai că rezultatele sunt… după cum le vedeţi.

Performanţa s-a lăsat aşteptată! Dar lipsurile şi defectele s-au accentuat. Nivelul de pregătire şcolară al multor absolvenţi ar putea concura cu ridicolul, de n-ar fi numai bun de jelit. Odinioară ne făleam cu rata mare de alfabetizare. Acum ne terorizează spectrul analfabetismului şi al abandonului şcolar!

 

Şcolarizarea costă! Dar s-o plătim de două ori?!

Deşi încă nu s-a găsit soluţia unei reforme autentice, care să conducă la un învăţământ performant, se poate modifica măcar legislaţia existentă, ca măsură tranzitorie. Foarte recent, a fost înregistrată la Camera Deputaţilor pentru dezbatere, sub nr. 12/2015, o propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii 1/2011 a Educaţiei Naţionale. De va trece, cu succes, prin Parlament şi va fi, apoi, promulgată, legea va vedea lumina tiparului în “Monitorul Oficial”, eliminând câteva metehne ce subminează învăţământul românesc.

În şcolile româneşti se petrec lucruri de pomină. Părinţilor, mulţi vlăguiţi de lupta pentru supravieţuire, de fiscalitate, de costurile vieţii, li se mai solicită, în mod repetat, sume din ce în ce mai mari “pentru fondul clasei şi fondul şcolii”. Nu vă faceţi iluzii, acum “fondul clasei” nu mai înseamnă, ca pe vremuri, doar cei câţiva bănuţi pentru creta consumată la cursuri.

Acum se schimbă tabla şi catedra în fiecare an iar băncile la fiecare 2 ani, totul pe spezele părinţilor. Din păcate, ca rezultat al altor “măreţe reforme”, prin care a trecut România… nu trăim ca-n Elveţia. Multe familii sunt incapabile de a asigura desele “sponsorizări” pe care le solicită unele cadre didactice.

Costurile asigurării învăţământului “obligatoriu şi gratuit” sunt deja achitate către Stat, de către plătitorii de impozite. Dacă autorităţile centrale şi locale nu gestionează şi nu alocă banii corespunzător, părinţii, contribuabili şi ei, nu trebuie făcuţi buni de plată… încă o dată!

Dacă proiectul de lege va fi adoptat în forma actuală, vom afla ulterior, din Monitorul Oficial, cu titlu de ştiri juridice, că oricare acţiune de colectare de fonduri ori bunuri materiale de la părinţi, elevi sau studenţi, indiferent de destinaţia acestora, va fi interzisă. Mai mult, cadrele didactice care vor solicita plata unor sume sau furnizarea unor bunuri sub orice pretext sau care le vor colecta, riscă sancţiuni disciplinare şi contravenţionale.

Achităm impozite? O parte trebuie să ajungă la şcoli! N-ar trebui să mai fie plătit şi fondul clasei/şcolii. Acestea sunt sume utilizate fără transparenţă. Părinţilor doritori trebuie să li se îngăduie să efectueze donaţii către şcoală, dar numai conform rigorilor legii, cu acte în regulă. Iar iniţiativa să le aparţină întru totul! Nu să fie consecinţa unor presiuni şi ameninţări subtile ale unor cadre didactice puse pe căpătuială.

Cât vor mai fi tolerate aceste subvenţii “la negru”, care generează discriminări pentru elevii ai căror părinţi nu şi le pot permite? Dacă tot ne dorim un loc între naţiunile europene respectate, să punem un mare “Stop” înaintea acestor jenante practici.

 

Rezultatele sunt jalnice! Să fie doar elevii de vină?

Atunci când aflăm din mass-media despre rezultatele deplorabile la Bac, ne dăm seama, dacă suntem realişti, că de vină nu sunt doar elevii. Cum să-nveţe şcolarii mult, când şcoala le cere (prea) puţin?! De aceea e salutară şi o măsură de sancţionare a cadrelor aflate la conducerea unităţilor de învăţământ unde elevii nu vin decât ca să se afle-n treabă, să scape de plictiseala de acasă.

Noul proiect de lege, care va fi pus în curând în dezbaterea deputaţilor, prevede că e necesar ca directorii unităţilor de învăţământ să poată fi eliberaţi din funcţii, atunci când promovabilitatea la evaluările naţionale sau la examenul de Bacalaureat va fi sub 50%, în urma propunerii motivate a consiliului de administraţie al inspectoratului şcolar, la cererea a două treimi dintre membrii consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ ori chiar la propunerea a două treimi dintre membrii consiliului profesoral.

Dacă două treimi dintre membrii consiliului profesoral vor considera că se impune eliberarea din funcţie a directorului, ca urmare a slabelor rezultate obţinute la evaluarea naţională sau la Bac, va fi necesar să aibă loc un audit realizat de către inspectoratul şcolar.

În continuare, rezultatele auditului ar urma să fie analizate de către consiliul de administraţie al inspectoratului şcolar şi, în funcţie de hotărârea acestuia, inspectorul şcolar va emite, în final, decizia de eliberare din funcţie a directorului unităţii de învăţământ preuniversitar neperformante.

În urma adoptării acestei măsuri, directorii şcolilor şi liceelor îşi vor da silinţa să asigure măcar un nivel mediu de performanţă, ştiind că rezultatele ridicol de mici obţinute de către elevi la examinările naţionale vor atrage pierderea funcţiei.

Calitate sau cantitate?

Conform ştirilor juridice promovate de către noul proiect, Ministerul Educaţiei va concepe, în fiecare an, o metodologie-cadru privind organizarea admiterii în instituţiile de învăţământ superior de stat şi particulare din România, însă, ca element de noutate, ar urma ca admiterea în programele de studii universitare să se realizeze numai prin concurs. Iar concursul să constea în minimum două probe scrise. Deci, nu va mai fi loc pentru fitecine în facultate, ci doar pentru… “tineretul studios”!

O altă noutate, de natură să modifice radical situaţia din învăţământul superior de stat ar fi limitarea severă a numărului studenţilor şcolarizaţi pe locurile cu taxă. Practic, ar urma ca în instituţiile de învăţământ superior de stat, numărul de studenţi şcolarizaţi pe locurile cu taxă să nu mai fie superior numărului studenţilor şcolarizaţi gratuit, în conformitate cu cifra de şcolarizare pe care-o aprobă executivul, an de an.

În mod sigur, adoptarea sau chiar punerea în discuţie a unei măsuri de acest tip va stârni protestele celor aflaţi la conducerea universităţilor de stat şi ale unor potenţiali studenţi. Mai puţini studenţi şcolarizaţi cu taxă înseamnă mai puţini bani încasaţi. Or, niciunei instituţii de învăţământ nu-i surâd astfel de noutăţi în contabilitate!

Egalizarea numărului de studenţi şcolarizaţi cu taxă cu numărul celor şcolarizaţi cu bani de la buget este o măsură menită a spori calitatea învăţământului, a struni accentuata tendinţă a unor universităţi de stat de a se preschimba în fabrici de diplome. Fabrici de absolvenţi care, ulterior, nu-şi vor găsi locul pe piaţa muncii. Supracalificarea e, şi ea, o sursă de şomaj!

E de înţeles că universităţile au nevoie de fonduri, de o solidă bază financiară. Dar în orice templu al ştiinţei şi învăţăturii ar trebui să se audă mai degrabă trâmbiţele performanţei academice decât foşnetul mulţimii de bancnote provenită de la puzderia de studenţi semialfabetizaţi, care ating cărţile… doar atunci când joacă poker.