Se spune că adevărul iese la iveală ca uleiul deasupra apei. Dar contează şi după câtă vreme iese. Şi ce urmări produce!

Hotărârea CEDO în Cauza Ostace împotriva României din 25 februarie 2014 a văzut lumina tiparului în “Monitorul Oficial” 601/2014.

În anul 2006, A. Ostace înainta către CEDO o cerere prin care susţinea că i-au fost încălcate drepturile, fiind nesocotită Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

 

Povestea începe aşa…

La începutul anilor ’80, domnul Ostace fusese… desemnat, vrând-nevrând, drept tată biologic al unui copil, H.A. Ştiţi proverbul acela latinesc – “mater semper certa est, pater incertus”? Ei bine, încă de la început, domnul Osatace a nutrit dubii serioase că el ar fi tatăl copilului.

Toată tărăşenia a început în martie 1981, la Judecătoria Năsăud, unde domnul Ostace a fost declarat oficial tatăl lui H.A, copil venit pe lume cu un an mai devreme. Acţiunea în declararea paternităţii fusese avansată de către mamă.

Au fost suficiente declaraţiile câtorva martori, plus o expertiză a grupelor sangvine, ce reprezenta, acum trei decenii, maximul posibilităţilor ştiinţifice utilizabile, la noi, în stabilirea paternităţii. Teste ADN? Nici vorbă! Rezultatele testelor de sânge erau incerte, deşi arătau totuşi o oarecare posibilitate ca d-nul Ostace să fie tatăl micuţului.

Politica R.S.R. era “niciun copil fără tată”! Justiţia trebuia să găsească un tată. Cel mai la-ndemână a fost domnul Ostace. Situaţia nu i-a convenit, dar, pe moment n-a avut ce face. Decât un… recurs! Dar Tribunalul Bistriţa-Năsăud n-a făcut decât să confirme hotărârea iniţială.

După recurs, anii s-au scurs. D-nul Ostace nu era împăcat. Anul 2003. „Copilul”, devenit major, s-a lăsat înduplecat să se supună unei expertize medico-legale (extrajudiciară!) pentru a stabili – tardiv dar nu zadarnic – adevărul. Acum, posibilităţile tehnice erau altele. Concluzia? Tatăl biologic al copilului era altcineva. Puţin interesează cine!

Cu raportul de expertiză în mână, d-nul Ostace s-a prezentat în locul din care au pornit necazurile sale. La Judecătoria Năsăud a înaintat o cerere de revizuire a vechii hotărâri. Justiţia era alta. Iar d-nul Ostace n-a omis să specifice că-n 1981, când s-a stabilit paternitatea, i-au fost respinse absolut toate solicitările pentru o contraexpertiză judiciară.

Aşteptările reclamantului au fost iarăşi spulberate. Judecătoria a declarat ca inadmisibilă cererea sa de revizuire. Motivul? Nu erau îndeplinite cerinţele de admisibilitate din Codul de procedură civilă. Cel vechi!

Decizia Curţii de Apel Cluj a confirmat că raportul de expertiză legală utilizat de către reclamant în susţinerea cererii sale nu îndeplinea condiţiile din procedura civilă pentru un înscris pe baza căruia să se realizeze o revizuire… Ce era mai presus? Procedura sau dreptatea?

În vara lui 2005 se ajunsese la ÎCCJ, sesizată cu recurs. Dar taman atunci au apărut noi ştiri juridice privind competenţa instanţelor. Cauza a ajuns iarăşi la Curtea de Apel. Nici de astă dată rezultatul n-a fost îmbucurător, motivaţia fiind că nicio acţiune civilă, nici măcar o cale de recurs extraordinară, precum revizuirea, nu putea fi exercitată decât în condiţiile legii. Unde-i lege nu-i tocmeală! Dar adevărul?!

S-a ajuns la CEDO!

La vremea în care domnul Ostace s-a lovit de refuzul instanţelor româneşti de a accepta realitatea izvorâtă din raportul de expertiză medico-legală, era în vigoare Codul Familiei. Filiaţia unui copil născut în afara căsătoriei se stabilea printr-o declaraţie de recunoaştere din partea tatălui sau prin hotărâre judecătorească.

Acţiunea în tăgada paternităţii putea fi iniţiată numai de către soţul mamei copilului născut într-o căsnicie. Termenul de prescripţie a acestei acţiuni era de 6 luni din clipa în care presupusul părinte afla de naşterea pruncului.

La CEDO, domnul Ostace a acuzat imposibilitatea de a dobândi, în justiţia românească, recunoaşterea faptului că H.A. nu-i descendentul său. În schimb, argumentul Guvernului a fost că încăpăţânarea autorităţilor de a nu autoriza redeschiderea procedurii în stabilirea paternităţii a fost întemeiată pe preocuparea ocrotirii intereselor copilului şi pe respectarea imperativelor apărării securităţii juridice.

A fost aprobată opinia Guvernului conform căreia lipsa unui mijloc juridic care să-i permită reclamantului să-şi apere dreptul la respectarea vieţii private poate fi explicată prin necesitatea garantării securităţii juridice şi a ocrotirii intereselor copilului.

Dar trebuia precizat dacă în cauza domnului Ostace au fost puse în balanţă în mod corect interesul general şi interesul reclamantului. La urma urmei nu poţi nega consecvent evidenţa şi adevărul în numele unor abstracţiuni sau doar fiindcă nu există mecanisme juridice de restabilire a dreptăţii!

Curtea a considerat că autorităţile naţionale româneşti n-au păstrat echilibrul între interesul general şi cel individual, prin respingerea ca inadmisibilă a solicitării de redeschidere a procedurii în stabilirea paternităţii copilului născut în afara căsătoriei.

Aşadar, s-a încălcat Convenţia (art. 8), unde se prevede că oricine are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi nu-i permisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât dacă acest amestec este prevăzut de lege şi reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică pentru protecţia unor elemente importante (drepturi ale omului etc.).

Curtea a ţinut să evoce preschimbările din dreptul românesc ocazionate de apariţia Noului Cod Civil. La stabilirea filiaţiei, NCC dă întâietate realităţii biologice. Reiese clar că pentru a depăşi prezumţia de paternitate a unui copil născut într-o căsătorie, termenul de prescripţie al acţiunii în tăgada paternităţii se socoteşte, pentru presupusul tată, de la data la care acesta a aflat că este considerat tatăl copilului ori de la o dată ulterioară, când acesta a aflat că unele sunt presupunerile şi altul este… adevărul gol-goluţ.

Tot potrivit NCC, acţiunea în stabilirea paternităţii e imprescriptibilă pe parcursul vieţii copilului. Deşi n-a fost cazul unui copil născut în cadrul căsătoriei, reclamantul ar fi putut beneficia de aceste prevederi. Numai că pricina d-lui Ostace s-a judecat anterior intrării în vigoare a NCC!

 

Ce s-a hotărât

La CEDO, pretenţiile domnului Ostace au fost următoarele: 300.000 euro pentru prejudiciul moral, 5.000 de euro cheltuieli de judecată şi 31.271 euro pentru prejudiciul material. Ultimii menţionaţi sunt banii care, pesemne, într-o contabilitate proprie, reprezentau pensiile alimentare achitate până la majoratul “copilului”!

Curtea n-a găsit legătura dintre încălcarea Convenţiei şi prejudiciul material invocat de reclamant. Cu privire la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a hotărât că, într-adevăr, a existat o încălcare, dându-i satisfacţie (şi dreptate!) domnului Ostace. Mai puţine satisfacţii i-a oferit în plan financiar!

Pentru pejudiciul moral i s-au acordat (doar) 5.000 de euro. Şi 3.000 de euro în contul cheltuielilor de judecată. Restul pretenţiilor? Nesatisfăcute!

Pentru restabilirea adevărului se merită oricând să lupţi. Dar în fiecare caz particular soldat cu izbândă parţială, înainte de-a striga “Victorie!” ar trebui să-l întrebăm şi pe luptătorul pentru dreptate dacă e mulţumit ori ba!

Aşa, de dragul adevărului…