Era odată un popor care stăpânea o bună parte din lanţul de stâncă dură al Carpaţilor, din ţărmurile apusene ale Mării Negre, precum şi gurile Dunării! Fiindcă, aşa cum spunea cronicarul, acest neam s-a aflat tot timpul “în calea răutăţilor”, el a suferit, de-a lungul veacurilor, nespus de multe asupriri şi cotropiri. Cam aşa încercau să ne iniţieze în istoria românilor dascălii noştri, prezentându-ne totul ca pe o poveste.

Mai tot românul ştie, din cartea de istorie (cel puţin cei ce s-au ostenit s-o răsfoiască) sau de prin povestirile bunicilor că încă mai înainte de a se implica în cea de-a doua conflagraţie mondială, România a pierdut dureros de mult din glia strămoşească. După ce toate alianţele mai mici sau mai mari, precum şi liniştitoarele garanţii de protecţie ale unor mari puteri democratice s-au dovedit a fi egale cu zero (la vreme de pace mulţi viteji se arată!), România s-a găsit total izolată, împresurată de ţări dintre care multe pofteau la câte-o felie lată din teritoriul nostru naţional.

Ţara noastră era în pericol de a fi strivită între două colosale maşini de război, URSS-ul şi Reich-ul german (mânate de două totalitarisme aparent diferite, dar atât de asemănătoare prin ororile săvârşite!). În urma perfectării înţelegerii dintre ruşi şi germani din august 1939, au prins curaj şi vecinii mai mici, simţindu-se datori şi ei să contribuie, cu simţ de răspundere, la ciopârţirea României Mari.

Nici nu mai e de mirare că în ciuda eforturilor diplomaţiei româneşti, sfârşitul cumplitului an 1940 a găsit România mutilată, prin pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţei, în favoarea imperiului roşu (sângeriu), a Transilvaniei de Nord, spre bucuria puterii hortyste de la vest şi Dobrogei de miazăzi, însuşită de către vecinii bulgari.

După cum bine ştim, dintre acestea doar Ardealul de Nord a fost realipit la patria-mamă, rămânând foarte slabe şanse ca harta României să mai arate vreodată ca la începutul fatidicului 1940. E posibil însă ca istoria să ne surprindă şi, mai repede decât ne-am fi aşteptat, Republica Moldova să redevină… Basarabia. Dar aceasta depinde şi de voinţa moldovenilor de peste Prut. Oricum, aceasta e o cu totul altă poveste faţă de cele ce vor fi discutate azi!

 

Tragedii colective şi drame individuale

Dacă nu ar fi dus la deznaţionalizări, deportări, persecuţii sistematice pe criterii etnice şi politice sau chiar la genocid, modificările teritoriale ar fi fost, sigur, mai puţin catastrofale. Însă în urma lor mii de familii de toate etniile au fost împrăştiate în cele patru zări. Cine a putut, a scăpat. Alţii au ajuns în temniţe şi la eliberare nu li s-a mai dat voie să se stabilească decât în Siberia. Pe teritoriul a ceea ce mai rămăsese din România au ajuns mulţimi de refugiaţi, din toate teritoriile cedate în 1940.

Şi-au lăsat în urmă rudele, prietenii, plaiurile natale şi, nu-n ultimul rând, agoniseala de o viaţă. Orice stat, desigur şi cel român, constituie un garant mai mult sau mai puţin capabil, al drepturilor fundamentale ale propriilor cetăţeni. Printre aceste drepturi se numără şi cel de proprietate! Există momente de cumpănă, în care statul nu se mai poate achita de această sarcină a ocrotirii avutului cetăţenilor. Dar ulterior, când situaţia revine la normal, toţi cetăţenii prejudiciaţi trebuie despăgubiţi sau repuşi în drepturi.

Românii care-au fost păgubiţi patrimonial în urma rapturilor teritoriale din 1940, pierzându-şi gospodăriile, casele, ţarinile, mijloacele de supravieţuire, trebuiau să primească şi ei reparaţiile cuvenite din partea ţării lor. În fond, niciun cetăţean nu trebuie să sufere pentru că statul său a ajuns incapabil să-l mai protejeze şi, totodată, neputincios în a-şi păzi teritoriile de pe care vreme de decenii a încasat impozite cu mare spor, pe timp de pace. “La plăcinte, înainte…”

Primele legi care au statornicit măsuri cu caracter reparatoriu pentru românii aduşi la sapă de lemn în urma pierderilor teritoriale suferite în 1940 au apărut destul de tardiv, la ani de zile după evenimentele din 1989. Este vorba despre Legea 9/1998 şi Legea 290/2003!

Aşa cum am putut constata recent pe foarte utilele site-uri de legislaţie gratuită, în “Monitorul Oficial” nr. 184 a fost publicată OUG 10/2014 privind luarea unor măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din Legea 9/1998 (pentru acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar) şi din Legea 290/2003 (privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile lor sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa).

Ca întotdeauna, atunci când îşi rezolvă problemele apelând la adoptarea de ordonanţe de urgenţă, guvernul a invocat şi acum o situaţie excepţională “a cărei reglementare nu mai putea fi amânată”. Avem atâtea situaţii extraordinare şi prin urmare atâtea ordonanţe de urgenţă, încât stai uneori şi te întrebi unde mai e normalul (situaţiile ordinare, obişnuite) şi când se vor mai repune lucrurile în matcă în această ţară, dacă din zi în zi se iveşte câte-o situaţie extremă. Însă cu-adevărat extraordinar şi neobişnuit este altceva…

Este uimitor şi nedrept că în atâtea decenii scurse din 1940 până astăzi, nici acum n-a fost reglementată situaţia patrimonială a unor oameni peste care tăvălugul istoriei a trecut fără milă. Hai să ne punem, puţin în situaţia lor. Cum ar fi să vă treziţi mâine, de plidă, că, la presiunile unei puteri străine, statul îşi retrage tam-nesam autoritatea din oraşul dumneavoastră de baştină şi că nişte necunoscuţi înarmaţi iau în stăpânire tot ce-aţi agonisit într-o viaţă şi vă gonesc din propria locuinţă? Cum v-aţi simţi? Cum s-or fi simţind cei nedreptăţiţi atunci sau urmaşii lor când, nici acum, nimeni nu se arată doritor să pună legile-n aplicare, să le ofere compensaţii?

Cei aflaţi la cârma ţării invocă insuficienţa resurselor financiare rezervate despăgubirilor şi “necesitatea respectării angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar”. Deficitul bugetar nu e o problemă veche de azi ori de ieri în România! Bunăoară, s-au găsit mereu bani pentru periodicele reînnoiri ale parcului auto la guvern, parlament şi la o puzderie de instituţii, ba chiar au fost iertate firme private de imense datorii. “Când s-o-mpărţit norocu’, la unii s-a dat cu caru’…”

Numai pentru cei câţiva bieţi bătrâni gârboviţi de vremuri şi loviţi de o istorie crudă nu s-au mai aflat fonduri pe nicăieri. Despăgubirea lor a fost lăsată pentru mai târziu, “pentru identificarea unor soluţii”. Oare soluţiile care nu s-au găsit în atâtea decenii, vor apărea, ca nişte revelaţii venite de la zei, în doar o jumătate de an? Cine să mai creadă aşa ceva? Basme de adormit pruncii!

S-a decis suspendarea pentru încă o jumătate de an a emiterii hotărârilor de compensare bănească a pierderii bunurilor cetăţenilor români trecute în proprietatea vecinilor de la sud, dar şi a acordării compensaţiilor şi despăgubirilor pentru avutul sechestrat, reţinut sau rămas în ţinuturile pierdute de la răsărit, prin anexarea acestora la URSS.

Totodată, va fi suspendată şi plata voluntară a despăgubirilor fixate prin hotărârile comisiilor judeţene, prin ordinele emise de şeful cancelariei primului-ministru şi prin deciziile de plată efectuate de către vicepreşedintele ANRP. Pentru câtă vreme? Tot pentru şase luni! Acesta a fost scopul adoptării OUG 10/2014! E greu de spus cum se întâmplă, însă la noi tot omul cel mai lovit de soartă, mai amărât, mai neajutorat, este ales atunci când vine vorba despre stabilirea unor curbe de sacrificiu. În schimb, sunt iertaţi lejer de datorii coloşii industriali privaţi lipsiţi de succes în afaceri!

Curat murdar, nimic de zis!

 

Încă şase luni? Pentru ce?

În şase luni în România se pot întâmpla multe şi neaşteptate. Lună de lună parcurgem ştirile din fiscalitate şi aflăm de apariţia unor noi biruri. Citim pe paginile de legislaţie gratuită despre iniţative legislative care ne lasă… mască. Alteori, mai rar, despre legi care ne avantajează! Încercăm cu toţii să ne adaptăm imprevizibilului pe care-l oferă România contemporană. Dar pentru un bătrân care a trecut prin evenimente istorice tragice şi întâmplări personale crunte, şi care aşteaptă de-o viaţă de om o compensaţie minimă pentru bunurile ce i s-au răpit, amânarea mult doritei zile a dreptăţii îmbracă chipul strâmb al batjocurei.

Unde, în această mare Europă au mai aşteptat victimele istoriei şi lăcomiei umane atâta amar de vreme să li se acorde despăgubirile şi compensaţiile cuvenite, iar când soseşte, în sfârşit, sorocul mult-aşteptat şi promis pentru aceasta (prin OUG 10/2013), adică începutul anului 2014, să vină guvernul şi să afirme că va avea loc încă o tergiversare, de 6 luni? Pentru un nonagenar sau chiar pentru fii săi septuagenari, în cursul a şase luni se poate sfârşi oricând ceasul ultim al unei chinuite vieţi. Ce aşteptăm, de fapt? Să piară cei în drept, ca să nu mai aibă nimeni nicio pretenţie de la stat?!

Este ruşinos! Ba este şi neconstituţional! Oare nu se precizează în legea fundamentală că exerciţiul unor drepturi poate fi îngrădit numai prin lege şi doar dacă aceasta se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, sănătăţii, moralei publice ori pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi naţionale, a unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav?

Care este reala calamitate a prezentului? Nu cumva cheltuirea nesăbuită a banului public? Sau nerealismul programelor de guvernare? Ori, poate chiar numeroasele nedreptăţi individuale care, însumate, nasc o nouă dramă naţională, ce va fi consemnată de istorie!