Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii cu privire la dispoziţiile art. 679 – 685 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în situaţia în care a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679 – 685 din Legea nr. 95/2006, competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis revine judecătoriei.

În cea de a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, dacă victima alege sesizarea directă a instanţei de judecată, competenţa se stabileşte potrivit regulilor de drept comun, norma instituită de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 derogând de la regulile de competenţă cu caracter special prevăzute de art. 687 din acelaşi act normativ.

Ca atare, s-a reţinut faptul că, în situaţia în care victima cazului de malpraxis alege sesizarea directă a instanţei de judecată, competenţa se stabileşte potrivit regulilor de drept comun, deoarece norma instituită de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 derogă de la regula de competenţă cu caracter special prevăzută de art. 687 din Legea nr. 95/2006.

ÎCCJ, prin Decizia nr. 5/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 279/2022, s-a admis recursul în interesul legii şi a reţinut că în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 684 şi 687 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor materiale şi/sau morale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679 – 685 din Legea nr. 95/2006, aparţine judecătoriei.