Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată vizând următoarea problemă de drept:

Organul de urmărire penală competent să instrumenteze infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 297 din Codul penal, în condiţiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calităţile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, paguba produsă nu depăşeşte pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că aceste cauze trebuie soluţionate de parchetele ordinare a căror competenţă după materie sau după calitatea persoanei este stabilită de dispoziţiile Codului de procedură penală.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că din punctul de vedere al competenţei aceste cauze trebuie soluţionate de Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin Decizia nr. 26/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 142/2022, a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 297 din Codul penal este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.