Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept:

Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, privind stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a contestaţiei la executare formulate de unul dintre debitorii care figurează în titlul executoriu, în situaţia în care instanţa de la domiciliul debitorului care formulează contestaţia este o altă instanţă decât cea care a încuviinţat executarea silită.

În cadrul primei orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că instanţei de la domiciliul/sediul debitorului, ca instanţă de executare, îi revine competenţa de soluţionare a contestaţiilor la executare, chiar dacă o altă instanţă a încuviinţat executarea silită.

În cadrul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că soluţionarea contestaţiei la executare intră în competenţa instanţei care a încuviinţat executarea silită.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că atât timp cât a fost încuviinţată executarea silită de către o anumită instanţă de judecată, aceasta din urmă devine instanţă competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu – zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Prin, Decizia nr. 20/2021, publicată în Monitorul Oficial nr.1083/2021, a fost admis recursul în interesul legii şi s-a reţinut că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu – zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.